EUGEN SIMION despre MARIA BARBU – Portret în două culori sau în două teme

(text al criticului literar Eugen Simion, publicat în deschiderea Antologiei de poezie din 2003 – Maria Barbu “Sunt fiica Regelui David”)

Fosta mea studentă, MARIA BARBU, mi-a trimis de curând trei volume de versuri şi, spre surpriza mea, descopăr ceea ce scrie. Maria Barbu este o “simţualistă”, cum ar zice Heliade, care îşi traduce stările de suflet într-un limbaj spiritualizat. Citită, avizată, ea fuge programatic de poezia leneşă, fără să aspire propriu-zis la o poezie intelectualizată, la un joc secund, din care să dispară literalmente impurităţile simţurilor. Asta ca să rămânem în sfera limbajului barbian.

În “Cântec mut” (1994), ca şi în celelalte două volume – “Anotimpurile inimii” (1997) şi “Exerciţiu spiritual” (1997), poeta urmăreşte, în esenţă, două teme: tema divinului (“glasul davidin”) şi tema erosului. Cea dintâi trimite, desigur, la Arghezi şi Blaga, două modele de care un poet român, vrea nu vrea, este greu să facă abstracţie. Cu o fervoare abia stăpânită, autoarea caută să prindă umbra unui mare simbol şi, cum simbolul scapă oricărei determinări, ea reuşeşte să sugereze aş spune, starea de căutare, neliniştea care însoţeşte spiritul în această căutare de negăsire (citez formula cunoscutului filozof). Un discurs fără răspuns, o rugăciune meditată, discret împodobită intelectual. Citez câteva versuri din care se deduce că “glasul davidin” caută imagini solemne şi se jeluieşte la porţile Marelui Anonim.

“mă plânge vremea pe afară/ în mine timpul s-a oprit/

sângele-şi aminteşte de el ca de un schit.”

“stau în genunchi pe pragurile lumii/şi unduiesc sub duhul Tău cum pinii.”

“sângeră tâmpla lapidată de tăcere.”

“mi-e inima turtită de-o lespede de cer,/ gura bătută-n cuie”…. ..

Poemele erotice vor să sugereze ceea ce poeta numeşte “dureroasa asceză a împlinirii”, cu alte cuvinte, o lungă şi grea devoţiune în iubire. Lipsesc elementele biografice specifice, poezia prinde doar notele de sus ale unei împovărătoare pasiuni, religia din interiorul dragostei. Este, de fapt, o altfel de rugăciune, într-un limbaj mai slobod şi mai impur.

“te voi înşela şi te voi vinde,

voi scoate la mezat harurile tale secrete.

lotuşii-ţi voi strivi cu picioarele,

vederea-ţi voi umple cu pietre.

nesaţul meu îţi aparţine.

în templu, tu eşti focul,

eu, în robie, sunt lumina lui.” …………………………….

Ambele teme şi ambele limbaje lirice se potrivesc acestei poete care are delicateţea de a trăi departe de zarva lumii literare şi de a-şi nota, în linişte, ascezele, devoţiunile, şi, cum s-a putut constata, fervorile ei spirituale.

(28 iunie 1998)