LIDERUL PREZIDENTIAL postmodernist - (2)

Noul tip de leadership prezidenţial postmodernist nu a apărut subit, ci în urma unei evoluţii a societăţii şi a lumii în general, ca rezultat al procesului de tranziţie de la modelul modernist la cel postmodernist, care, în acest domeniu presupune şase caracteristici după cum spune Ryan Barilleaux, în „Postmodern Presidency. The Office after Ronald Reagan” („Preşedinţia postmodernistă. Funcţia după Ronald Reagan”), caracteristici dintre care doar patru răspund demonstraţiei de aici, şi anume: - reînvierea prerogativelor prezidenţiale; - participarea dinamică la guvernare prin politicile publice; - întărirea staff-ului prezidenţial prin experţi performanţi; - adoptarea eticii şi moralei politice.

Lucrările mai noi se apleacă mai sever asupra modelului prezidenţial postmodernist, făcând chiar distincţii după criteriul centrului de interes, din care rezultă că : acei preşedinţi care se centrează pe demersul prezidenţial personal sunt mai autoritari, deci mai au reminiscenţe moderniste, în timp ce preşedinţii centraţi pe preşedinţie sunt mai aproape de modelul postmodernist.

Cel puţin aşa putem constata din cercetările făcute de Hager şi Sullivan, ale căror concluzii au fost publicate în studiul lor, intitulat chiar „President-centered, Presidency-centered: Explanations of Presidential Public Activity” („Centrat pe preşedinte, centrat pe preşedinţie. Explicaţii pentru activitatea publică prezidenţială”), publicat în 1994.

Cele mai recente lucrări ţin cont aproape în exclusivitate de preşedinţie, adică de funcţia prezidenţială, încercând să impună liderului prezidenţial o abordare postmodernistă cât mai etică şi mai implicată cu putinţă, aşa cum se remarcă în cartea publicată în 2003 de Jeffrey Cohen şi David Nice, „The Presidency” („Preşedinţia”), care defineşte liderii în funcţie de abordarea funcţiei. „Preşedinţia imperială” care îi tenta pe liderii erei moderniste, cu mirajul autorităţii absolute, a fost înlocuită de o „preşedinţie imperioasă”, care face eforturi să se impună cu orice preţ, deoarece se simte în pericolul de a nu face faţă acestei crescânde interdependenţe şi concurenţe dintre instituţiile statului, dintre acestea şi ţesutul social naţional, dar şi cu edificiul politic internaţional.

În virtutea acestei disperări de a nu pierde din prerogative, liderul prezidenţial îşi poate pierde însăşi raţiunea de a fi în funcţia respectivă. Conform tendinţelor postmoderniste ale epocii actuale, funcţia prezidenţială îşi pierde din prerogative, până la limita de la care ar trebui să nu se mai poată instaura un regim marcat de abuzul de autoritate prezidenţială, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în formula modernistă! Prins între cursul firesc al schimbărilor formulei prezidenţiale în sensul postmodernist şi propria dorinţă de autoritate marcată, liderul prezidenţial poate comite erori sau poate uza în mod conştient de crizele apărute, atunci când nu determină el însuşi crize, care să îl pună în postura de erou salvator al naţiunii, emfazând în mod artificial funcţia prezidenţială. În această situaţie, liderul prezidenţial însuşi poate deveni un element de pericol pentru securitatea naţională, ca şi pentru cea internaţională.

Pentru a putea păstra sprijinul popular, liderii prezidenţiali au dezvoltat o retorică prezidenţială augmentată de emfază şi persuasiune, ca şi de o demagogie patetică. Acestea sunt caracteristice retoricii prezidenţiale de tip modernist, în timp ce retorica prezidenţială postmodernistă face eforturi pentru a se focaliza pe problemele reale ale naţiunii în general, dar şi ale segmentelor acesteia. Apelarea la retorica revolută modernistă exprimă o anume disperare a liderului postmodernist, care poate determina demersuri schizoide în practica prezidenţială, cu efecte imprevizibile asupra societăţii.

Modelul postmodernist adaugă un accent nou pus pe mass media, care devine un instrument fundamental în relaţia dintre liderul prezidenţial şi audienţa naţională. Un alt element important utilizat de retorica prezidenţială postmodernistă este acela al utilizării administraţiei prezidenţiale ca element semnificativ în comunicarea cu publicul, păstrând liderul prezidenţial în formula unei echipe ce îl poate oricând degreva de reproşuri directe sau acuze personale.

O caracteristică nouă a liderului prezidenţial postmodernist priveşte şi obligaţia acestuia de a face lobby pentru ţara pe care o conduce, ceea ce dă bineînţeles naştere la multiple interpretări, fiecare dintre lideri punând adeseori un accent mult prea personal în aceste demersuri, în dauna interesului naţional, ceea ce deasemenea poate aduce atingere securităţii naţionale.

În ciuda diferenţelor foarte mari pe care analiştii fenomenului de leadership prezidenţial american le sesizează între fostul preşedinte Bill Clinton, care este de regulă recomandat ca fiind primul reprezentant al modelului de lider prezidenţial postmodernist, a cărui abilitate în modelarea imaginii personale este greu de depăşit, şi actualul preşedinte american, George W. Bush, preşedintele Bush Jr. este, pe alte coordonate, un model şi mai clar de preşedinte postmodernist, amândoi aparţinând unui model deja inconturnabil, mai ales că actualul preşedinte american a dovedit în repetate rânduri că ştie să domine crizele, tot astfel cum ştie şi să profite de ele! Printre calităţile sale putem enumera: demersul decizional de sorginte constructivistă, promovând idei conform cărora realitatea se construieşte în funcţie de voinţa şi puterea politică a celui sau celor capabili să conducă această construcţie sau reconstrucţie a realităţii; utilizarea întregii palete de putere: putere politică, putere militară, putere economică, puterea persuasiunii diplomatice, puterea argumentelor şi a adevărurilor promovate, de exemplu în lupta împotriva terorismului. Capitalul politic prezidenţial creşte pe planul politicii interne în directă relaţie cu modul în care este utilizată puterea prezidenţială pe plan internaţional.

Criticii acerbi ai preşedintelui american, ca şi ai postmodernismului, spun, ironic, că se ajunge astfel în situaţia în care societatea, naţiunea, lumea nu există decât în măsura în care sunt „construite” de cei care au puterea!

 

(fragment din cartea mea, “Postmodernismul, liderii şi crizele”)