BEŢIA ŞI PROSTITUŢIA. Acestea sunt armele de bază ale marelui HOMO POLITRUCUS, zis şi TRAIANUS BASHESCUS. Beţia şi prostituţia, hoţia şi minciuna, calomnia şi trădarea sunt elementele care alcătuiesc profilul unui tiran fără limite, care ignoră bunul simţ şi responsabilitatea.

Despre incultura lui politică, la fel ca şi a Ebei, nici nu mai este cazul să discutăm. Succesurile sale se bazează pe prostirea populaţiei şi pe exploatarea ignoranţei. Şi pe Ceauşescu îl credeau şi îl adorau proştii, chiar şi când stăteau în întuneric şi în frig, cu burta goală. Şi azi, aceiaşi proşti, urmaşii lui Ceauşescu şi simpatizanţii lui Bashescu, stau ca oile, să li se mulgă banii şi viaţa de către un Pirat beat şi o Sirenă îmbuibată. Mai mare ruşinea!

Securiştii de ieri şi de azi, cu creierele spălate, care vorbesc fără întrerupere repetând acelaşi text care le-a fost băgat în ţestele tâmpite, sunt cei care îi cântă imnuri: Oo, Tu, sfinte Bashescu, care eşti tatăl hoţilor, drogaţilor, curvelor, mafioţilor şi interlopilor! Ei nu vor să recunoască nici faptul că democraţia se bazează pe majoritate, şi nu pe lichelism, şi nu mărturisesc câte dosare penale au şi nici cât îi şantajează Matrozul!

BASESCU NU SPUNE  ADEVARUL,  ACELA CĂ NU ESTE NEVOIE DE REFERENDUM, PENTRU CĂ UNIUNEA EUROPEANĂ VA CERE  ÎN CURÂND UN PARLAMENT BICAMERAL.

DE CE SĂ ARUNCĂM BANII PE CAMPANIA LUI BĂSESCU, ÎN LOC SĂ NE HRĂNIM COPIII?

VOTÂNDU-L PE BĂSESCU VĂ SEMNAŢI CONDAMNAREA LA FOAME, LA UMILINŢĂ ŞI CHIAR LA MOARTE, A VOASTRĂ ŞI A COPIILOR VOŞTRI!

- Hă, hă, hă! – râse Marele Pork, urcându-se pe masă şi transformând repede cârciuma în Palat guvernamental, ori în cocină guvernamentală, mai bine zis.

- Vreau să văd cine mă pupă mai bine pe mine, Marele Pork Băutor şi Jucător, cel mai Dăştept şi mai Nesimţit şi mai Murdar dintre toţi porcii politici din lume!

- Dar toţi vă pupăm cu pasiune, Mărite Pork Duhnitor! – zise cu entuziasmu-i caracteristic Micul Poc- Dobitoc, şeful Guvernului de cârciumă.

- Mă pupaţi pe dracu! Nu e destul! Vreau să mă pupe şi Banca Naţională, vreau toţi banii de acolo, să-i  umplu cu excrementele mele preţioase şi dăştepte şi cu ale scumpei mele Udro-Scroafe!

- Sigur că da, Mărite Pork! Îl vom da la o parte pe omul ăla care păzeşte banii poporului şi vom putea face o Cocină Naţională, condusă de Domnia Ta, Mare şi Suprem Pork!

- Hă, hă, hă, aşa, aşa, Micule Poc-Dobitoc, aşa e cel mai bine. Să facem Cocină Naţională, în care să ne tăvălim în preţioasele mele excremente, bine garnisite cu bani de la băieţii shmekeri, care sunt aproape mai porci decât mine, da’ pe mine nu mă întrece nimeni, bă, să fie clar!

- Nimeni nu Te poate întrece, Mărite Pork, pentru că numai Măria Ta zeească are şoriciul atât de gros încât să facă o cocină din toată ţara asta! Mare curaj, mare Erou! Trăiască, trăiască, trăiască! Să se aleagă pe viaţă, El, Marele Pork, cu toată familia lui de porcine analfabete, care urăsc oamenii filozofi şi gânditori, ai dracu’ nenorociţi !

- Uraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

- Hă, hă, hă, ce-mi place cocina, dom’le, îmi place să mă îmbat ca porcu’ şi să fac ţara de ruşine, îmi place să umplu de fecale Parlamentul şi Justiţia, ce mama dracu’, că doar numai eu îs Marele Pork al Cocinei politice, restul sunt nişte slugi ale mele, în frunte cu Micul Poc-Dobitoc! Să trăiască familia mea, mânca-v-ar Tata de cretini care m-aţi votat şi care sunteti atât de tâmpiti să mă mai votaţi încă o dată , voi vreau să crăpaţi cât mai repede! Bine?

- Trăiască, trăiască Marele Pork! – ţipă isterizat Micul Poc-Dobitoc, care era deja beat criţă, beat de putere, sigur că da!

Şi uite-aşa s-a urcat Porku pe Popor, pe Referendum, pe Parlament, pe Guvern, pe Constituţie şi le-a împuţit pe toate cu excrementele sale de Mare Pork Băutor, Jucător şi Judecător, fir-ar El al Dracului să fie de nenorocit….. de popor, desigur!!!

fire subţiri, boabe de rouă,

au ţesut acest trup,

acest cânt, acest nor.

dac-ai vrea să te rupi, n-ai putea,

pentru că împărţim pe din două

toată inima ta,

sau a mea,

ce contează.

undeva, miezul minţii

s-a deschis,

şi e trează.

departe de mlaştini,

departe de şarpe,

paradisul nostru secret

se topeşte în noapte.

parc-am fi doar arhangheli

cu zbor lung şi zorit.

răni de aripi prea grele

pentr-un umăr smintit.

ochi în ochi,

timp în timp, fără saţ, fără grai,

se ridică din noi, ca din munţi,

coame albe, ochi blânzi

şi un magic tumult

de copite de cai.

rai de rai.

am spart nucile crude,

mirosind a amar.

verde pe mâini,

neagră e inima plânsului.

dintr-un bol îngheţat

au sărit peşti vrăjiţi

şi

s-au spart.

totul e ţăndări,

tălpile-însângerate

lasă urme rotunde,

ca de opt,

de măr copt.

zi şi noapte,

lună-soare,

îndoite, scrântite,

în vârtejuri de gând,

gâtuite silabe,

de niciunde, nicicând.

rupte-s bolţile mele

şi chiar poarta-i pe jos.

dintr-o amforă mare

toamna urcă pe cruci

şi desface eternul

într-un nor,

într-un vaiet,

într-un rânjet urât,

într-un zâmbet sfios.

Cam acestea sunt opţiunile de vot ale românilor la alegerile prezidenţiale din acest an. Cine este Retorull? Este  evident pentru orice român cu oarecare educaţie că un singur om politic din România excelează în subtila artă a retoricii şi acela este CRIN ANTONESCU. Sigur că un discurs politic rafinat îi cam oboseşte pe concetăţenii noştri cu creierul buimăcit de hăhăiturile groteşti ale băsescului venit de pe mare şi vărsat peste noi ca un tsunami distrugător. Dar am încredere că mai există destui români inteligenţi şi doritori de claritate şi de eleganţă politică!

Iar ultimul, acest dovedit troglodit care este TRAIAN BĂSESCU, nici nu mai are nevoie de comentarii. Nu-i putem  spune decât atât: “LASĂ-NE,/LASĂ-NE!”

La 20 de ani de la Revoluţie, ne confruntăm din nou cu spectrul loviturii de stat!

“Stafia comunismului” încă mai bântuie prin România! [Ştia bătrânul Marx ce ştia!]

Cu o mafie economico-politică de o uriaşă forţă, putem să ne aşteptăm de acum înainte că se dă liber la asasinatele politice, pe “delicte” de opinie, ori pentru orice alt motiv.

În jurul libertăţii noastre se pune sârmă ghimpată şi se adună mitraliere.

Care vor trage fără nici o remuşcare, fără nici o pedeapsă, pentru că democraţia, odată suspendată, nu lasă loc decât dictaturii, mafiei, crimei, ororii!

Ce se întâmplă în România acum, dar şi în familia fiecăruia dintre români, ţine de un fel de pedeapsă nemeritată. De ce suntem atât de chinuiţi noi, românii, de ce este România expusă acestei situaţii de prăbuşire politică, economică şi socială? Cine este vinovatul ori vinovaţii?

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

fibră de timp, ruptă în două,

inima ta de atunci,

inima mea cea nouă.

fir de nisip, de cuvânt, de tristeţe,

ofilită ruşine rămasă prin pieţe.

ideal şi real,

plin de gând ori carnal,

se-mpleteşte spirala cu noi.

dinainte de timp,

rătăciţi în Olimp,

în culcuşul de aur în care am vrea

să ne-ntoarcem senini,

zâmbitori,

împliniţi

şi mereu amândoi.

LIDERUL CA SURSĂ A CRIZEI

În anumite momente ale istoriei naţionale sau internaţionale sunt promovaţi în funcţii de top lideri care îşi construiesc modelul de leadership, ca şi întreaga lor carieră politică, pe instabilitate şi conflict, ca modalităţi de reuşită, de câştigare a popularităţii ori a acelei legitimităţi care le lipseşte.

Acest tip de lideri speculează în mod periculos vulnerabilităţile de moment ale situaţiei socio-politice,   considerându-le drept oportunităţi pentru crearea de dezechilibre temporare, regizate, deci de crize simulate sau reale, a căror cheie de rezolvare o deţine chiar cel care le-a declanşat, şi care apare astfel, în ochii cetăţenilor ca fiind “salvatorul” naţiunii, figura providenţială, fără de care nu se poate merge mai departe.

Asemenea unui actor ce are de jucat un rol de protagonist, liderul are nevoie de o scenă, de un context politic. Cu cât acest context politic este mai vulnerabil, cu atât liderul îşi poate exacerba rolul, generând situaţii de tensiune şi suspans politic, pe care le poate exploata în favoarea sa, folosindu-se de emoţiile, şi chiar de angoasele populaţiei.

În cazul fostelor ţări socialiste de exemplu,  trecerea de la sistemul dictatorial al partidului unic la un  sistem pluripartitist a creat anumite fragilităţi care pot fi speculate în mod periculos.

“În locul partidelor-stat din fostele ţări socialiste există ca pericol şi fenomenul invers, de existenţă a statului de partide prin care acestea urmăresc puterea în sine, dovedesc iresponsabilitate faţă de aşteptările sociale şi stimulează administraţia în a guverna prin norme complementare, creându-se astfel condiţii ca executivul să devină predominant în raport cu legislativul, care se autolimitează.”

Am dat mai sus un citat dintr-o carte remarcabilă despre “Stările excepţionale”, scrisă de Constantin Sava şi Constantin Monac, din care ne permitem să mai adaugăm un comentariu la ceea ce spunea Montesquieu despre separaţia puterilor statului:

“După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte – legiuitoare, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Într-adevăr – spune Montesquieu – experienţa arată că orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea.

De aceea este necesar să se găseasca un mijloc pentru a se stăvili această tendinţă inerentă naturii umane. Pentru Montesquieu acest mijloc este uşor de identificat dacă se ţine seama de faptul că “pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea.”   Riscul ca puterea să nu mai poată sancţiona abuzul de putere este dat de atitudinea liderului de top sau a liderilor din cele mai înalte poziţii ale statului care favorizează distribuţia discreţionară a puterii şi a privilegiilor acesteia.

Pentru a putea masca leadership-ul discreţionar se apelează la crearea de crize.

Astfel, sunt produse artificial crize politice, de tipul guvernelor demisionare ori a tensiunilor exacerbate între putere şi opoziţie, pentru ca liderul din vârful ierarhiei să poată recâştiga sau recupera capitalul de încredere şi autoritate pe care le-a pierdut prin diverse “demascări” personale.

Se pot declanşa deasemenea crize economice, prin modificarea artificială a unor reguli de funcţionare a pieţii, prin decapitalizarea companiilor mici şi mijlocii ori prin favorizarea evidentă a unor companii în defavoarea altora, pentru a putea satisface clientela coaliţiei politice aflată la putere sau a partidului care deţine guvernarea.

Pacea socială şi stabilitatea politică sunt înlocuite de conflict şi instabilitate, care devin instrumentele de bază ale leadership-ului promovat de liderul ce se susţine la putere prin crearea de scenarii dramatice, generatoare de crize.

Bruce Bueno de Mesquita spune că asemenea lideri pot uneori să uzeze de resurse discreţionare pentru a încuraja o creştere reală, dar cel mai  adesea  ei  uzează  de  resurse  în  propriul  lor  beneficiu, rămânând în spatele crizelor pe care ei înşişi le-au declanşat şi de care profită întotdeauna copios.

În contextul general pe care îl creează şi îl favorizează asemenea lideri, incidenţa de abuzuri, de corupţie ori de capitalizări ilicite creşte fabulos, în ciuda  luptei  “leonine”, demagogice şi cinice, împotriva unei corupţii şi a unei reţele de influenţă, pe care ei înşişi o dezvoltă fabulos.

Poate spre stupoarea multora, şi poate în mod exagerat şi nedrept, unii analişti ai politicii americane îl definesc pe preşedintele Bush Jr. ca pe un campion al crizelor.  Este foarte semnificativ faptul că studiul lui Ernest Partridge despre leadership-ul preşedintelui George W. Bush, intitulat “Maestrul moralităţii”, are ca motto un citat din celebra lucrare “Dincolo de Bine şi de Rău” a lui Friederich Nietzsche, motto care merită comentat.

Liderul care are ca pattern de leadership crearea de crize pentru a se auto-propulsa sau pentru a se legitima şi “auto-glorifica”, după cum spune Nietzsche în semnificativul motto folosit de Partridge, este un manipulator de geniu al realităţii obiective ca şi al realităţii subiective al celor care îl ascultă, îl privesc şi, desigur, îl votează.

Cameleonic dar convingător, histrionic dar fermecător, liderul ca sursă a crizei este poate cea mai recentă apariţie în peisajul politic al lumii actuale.  Încă nu ştim cât de viabil este acest model, dar în mod sigur istoria îl va reţine ca pe un campion al  cinismului şi al sfidării.

Victoriile sale reprezintă vicii şi vulnerabilităţi ale societăţii şi ale capacităţii de judecată a celor care deţin puterea de a alege.

Liderul acesta se defineşte de obicei pe sine însuşi ca pe un erou, ceea ce arată cinismul şi lipsa de scrupule, dar şi lipsa de responsabilitate la adresa binelui general al naţiunii, ca şi al intereselor naţionale şi al securităţii naţionale însăşi.

————————————————————–

(fragment din teza mea de doctorat “ROLUL LIDERULUI ÎN CONFIGURAREA SECURITĂŢII NAŢIONALE ÎN CONTEXTUL NOII ARHITECTURI POLITICE EUROPENE”)