PE ALTA TREAPTA - fragment de roman

Liftul ramasese blocat la etajul 23, ceea ce il enerva la culme. Venise la Intercontinental sa intalneasca niste englezi interesati de actorii romani, pe care invatasera sa ii pretuiasca in ultimii trei ani, de cand faceau afaceri In Romania si noile lor iubite ii scoteau mereu la teatru! Mike zambi oarecum strengareste gandindu-se la figurile amuzate ale englezilor, atunci cand vorbeau despre iubitele lor din Romania.

Ufff! Gata, liftul se debloca si odata usile deschise, Mike tasni furtunos spre salonul unde era deja asteptat de vreo zece minute. Englezii, trei la numar, erau rude intre ei, un fel de veri, cousins, dar Mike nu era sigur ca erau veri de sange sau veri doar pentru ca lucrau impreuna si se simteau din familie.

De multe ori intalnise aceasta situatie, si in Anglia, si in Scotia si in Irlanda, cand oamenii se prezentau ca veri, pentru ca apoi sa descoperi ca de fapt nu aveau nici in clin nici in maneca , - cum spune o expresie veche-, cu vreo cumetrie macar, daramite cu rudenie directa! Pana la urma, ei, englezii, sunt toti un fel de cousins intre ei si e foarte probabil ca si pe ceilalti ii considera la fel. Romania vazuta de un englez e un fel de comuna mai mare, in care iti poti gasi rubedenii la tot pasul.

Poate ca asa se gandea si in epocile mai vechi, cand Parisul insusi era doar Commune de Paris, si Roma la fel, ceeea ce incepe sa se regaseasca mai nou in conceptul de globalizare, care vizeaza sa faca o lume uniforma si familiara, ca un fel de “sat global”, cum spun teoreticienii curentului globalist.

Mike era imbracat elegant, cu o camasa de culoarea vinului de Bordeaux, de care era foarte mandru, cu o cravata cu linii fine negre, mov si granat, pantofi de piele maro si o pereche de pantaloni care, de noi ce erau, pareau sa ii electrizeze perii de pe coapse, pentru ca simtea ca il ustura pielea intr-un fel enervant.

Englezii insa, fara a fi ingalati, erau imbracati nu doar nonsalant ci chiar debalazat, cu tricouri cam ofilite pe sub sacourile ce pareau caraghioase in aceasta combinatie, dar… Mike prefera sa dea vina pe asa-zisele neveste romance, care probabil erau niste profesioniste ale escrocatului de bani si pusesera mana pe englezi doar pentru a-i stoarce de energie si de continut financiar, si mai putin pentru a-i avea ca parteneri de viata cu adevarat!

Gandind astfel, se simti un pic vinovat fata de natia din care provenea si ale carei defecte le cunostea prea bine, ca si “uscaturile” acestei paduri de conationali, care in ultima vreme pareau mult prea dispusi la compromisuri morale! Englezii il abordara cu amabilitate si Mike reusi sa stabileasca cu ei niste puncte de plecare intr-o afacere care se anunta de perspectiva, cu atat mai mult cu cat varul adevarat al unuia dintre ei era patronului unui teatru mare din Leeds.

Dupa vreo doua ore, Mike iesi din hotelul Intercontinental, infruntand atmosfera unui Bucuresti in care primavara incepuse deja sa ridice in aer praful, iar pe trotuarele din jurul marelui hotel “fetele” iesisera la “produs”. Isi cauta masina in parcare si se urca in ea cu un aer ganditor. Ii era frica de seara ce avea sa urmeze, de reintalnirea atat de asteptata dar atat de tulbure cu cea pe care o considera inca femeia lui, desi nu se mai vazusera de cateva luni, iar convorbirile telefonice ii dezvaluisera mereu mai marea departare sufleteasca la care se afla Ea.

Se simtea rau, il durea ficatul operat acum cativa ani, ii tremurau parca toate organele interne, i se umezisera palmele deja pe volan. Odata ajuns in fata casei, cobori din masina si puse mana pe telefon:

- Alo! Elena, am ajuns. Te astept!

- Da? Bine! Vin in jumatate de ora.

- Ok. Bye.

- Bye.

Isi simtea gura uscata. Nu mai avea nici saliva, nici curaj, nici idei, nimic. Nici nu stia ce avea sa urmeze, ce aveau sa isi spuna, ce vor decide, ce se va intampla dupa aceasta intalnire cu viata lui, cu el. Se simtea ca in fata judecatii ultime si parca tot sangele ii cazuse la picioare, pe glezne, ca niste pantaloni.

Odata intrat in casa, aprinse televizorul si se tranti intr-un fotoliu, privind tinta ecranul ,ca si cum acolo s-ar fi aflat cine stie ce, desi, in realitate, nu inregistra nimic din imaginile care se derulau pe ecranul urias al plasmei de care fusese la un moment dat asa de incantat.

Da, candva, odata, atunci cand era viu si era cu Ea. Acum insa…. nici nu stia daca mai e viu sau a murit deja. Oricum, asta avea sa afle foarte, foarte curand…. Taraitul prelung al soneriei il facu sa tresara si sa inteleaga ca sosise clipa cea mare, sau clipa cea amara, nici el nu stia.

Deschise usa, ametit de emotie. In fata lui, Elena, imbracata primavaratic, cu haine pe care nu i le stia, il privea zambind enigmatic. … Mike o imbratisa tremurand si aproape ca o trase in casa, ca si cand ar fi vrut sa se intample cat mai repede ceea ce trebuia sa se intample!

(va urma)

IN OGLINDA - fragment de roman

Pe Elena o durea umarul stang si nici nu avea habar de ce. Dormise poate intr-o pozitie aiurea, dormise prost si pentru ca era prima oara cand dormea in apartamentul micut pe care abia reusise sa si-l inchirieze in Bruxelles, pe o straduta ingusta si intortocheata, dar bine plasata in centrul orasului, chiar daca in planul doi sau trei. Ii iesise mai ieftin sa inchirieze apartamentul deja mobilat si Elena i-a multumit lui Dumnezeu ca mobila din casa era frumoasa, noua, simpla de tot, chiar minimalista. Poate doar faptul ca toata mobila era de o culoare prea inchisa o stresa putin, in rest era bine.

Portarul imobilului parea sa apartina unei alte epoci, atat de protocolar se adresa si facea niste plecaciuni atat de caraghioase, in timp ce adresa niste saluturi complicate intr-un dialect wallon, incat, trecand pe langa el, Elena incepu instantaneu sa zambeasca.

In seara aceea, urma sa intalneasca un mare poet belgian, deja foarte in varsta, Roger Foulon, pe care ea il pretuia in mod deosebit. Un senior in adevaratul sens al cuvantului, marele poet avea fata de ea tandreturi speciale, ceea ce o flata enorm. Aceste tandreturi le exprimase in scrisori (sic!) ori in convorbirile telefonice pe care le purtasera pana acum!

Impreuna cu poetul urma sa vina la cina si un foarte bun prieten al acestuia, un industrias foarte bogat si mare amator de arta , dar si colectionar cunoscut. In afara de opere de arta colectiona cu o vie pasiune masini vechi si iahturi. Da, iahturi! Inalta elita belgiana avea acest hoby, pe care il intalnise si la olandezi. Aveau boala apei, pe care Elena nu o suporta deloc, dar, ce sa-i faci, “noblesse oblige!” Asa incat mergea la unele intalniri ori petreceri la prieteni care aveau iaht si care tineau ca toata lumea sa stie asta!

Bruxelles-ul devenise pentru Elena la fel de acasa ca si Bucurestiul, doar ca amintirile de aici erau mai putine si mai severe, pentru ca urmau un foarte strict protocol. Aici, Elena nu isi permitea escapade amoroase, pentru ca era o persoana oficiala, foarte atent monitorizata si prefera sa fie cat mai riguroasa cu putinta. Ceea ce nu insemna ca nu avea prieteni buni, cu care iesea sa manance ceva, sa asculte muzica si sa danseze, sau mergea la spectacole de opera, amicii stiindu-i Elenei pasiunea pentru asemenea tip de arta.

In timp ce deschidea usa cu greutate, pentru ca avea si poseta in mana, dar si o punga mare de cumparaturi de la o bacanie apropiata, Elena auzi telefonul fix sunand strident. Se mira teribil ca cineva o suna pe telefonul fix , dar in secunda urmatoare, un val de neliniste o cuprinse, parca sugrumand-o. Ce s-o fi intamplat acasa, la Bucuresti?

Intra repede, puse punga cea mare pe masa din bucatarie si arunca poseta pe un fotoliu in forma de ou, intinzand mana eliberata spre telefon.

- Alo, Alo! Elena? - se auzi in telefon vocea mamei ei.

- Da, eu sunt.

- Asculta, fata draga, a murit matusa Cecilia, a facut infarct, saraca!

- Cand, cum? Doamne!

- Ei, azi dimineata s-a prapadit, biata de ea, da’ nu te necaji tu asa de tare, ca era batrana! Sa traiesti si tu tot atata, cel putin, si sa ai mai multa grija de tine! - nu pierdu mama Elenei ocazia sa ii faca un repros de mama exagerata.

- Mama, ai nevoie de ceva, te pot ajuta?

- Nu, puiule, dar voiam sa stii ca nu mai e si, daca poti sa vii la inmormantare…

- Cand o sa fie?

- Pai… raspoimaine, asa trebuie!

- Bine, mama, o sa vin! Imi pare asa de rau dupa ea! - spuse Elena, suspinand.

- Fii cuminte, fata, nu boci acuma fara rost, ca n-o mai poti intoarce inapoi! Te pupa mama si te astept sa vii!

- Bine, mama! Si eu te pup! Condoleante! - mai spuse Elena, in timp ce lacrimi mari ii siroiau pe obraji.

Elena inchise telefonul si se sterse pe fata cu amandoua palmele, udandu-le de plans. Matusa Cecilia fusese pentru copilaria ei cea mai importanta fiinta din lume. Lasata la bunici, Elena fusese adusa pe la vreo trei ani la matusa Cecilia, pentru ca mama ei lucra si mai era si petrecareata cand era tanara! Matusa Cecilia era casnica dar era severitatea in persoana! Ea se purta conform unui cod de legi pe care si le impusese ea insasi dar pe care le respecta cu o strictete greu de egalat ori de intalnit.

….. Inca plangand, Elena intra in baie, de unde iesi, dupa vreo jumatate de ora, proaspata si parfumata. Vazu ca mai avea doar putin timp pentru imbracat si machiat, asa ca isi alunga orice gand din minte, orice lacrima din ochi si se apuca de ritualul care ii placea cel mai mult: pregatirea pesonajului Elena pentru o intalnire de mare importanta pentru ea. Ii placea sa aiba succes, sa seduca, sa isi atinga scopurile, asa ca se astepta ca dupa cina din aceasta seara sa i se deschida niste porti importante. Si era sigura ca asa va fi.

Atenta, meticuloasa, Elena se uita in oglida… si, spre uimirea ei aproape, ochii i se umplura de lacrimi, pentru ca dincolo de imaginea ei, i se parea ca din oglinda o priveste matusa Cecilia, asa cum era ea cand Elena era micuta si mergea la gradinita inca… Doamne, Dumnezeule! Pe fata Elenei trecu pentru o clipa o expresie de spaima, dar apoi se relaxa si isi desfasura tot ritualul de frumusete cu un zambet cald si dulce, care se adresa matusii sale, pe care o iubise atat de mult!

(va urma)

INTRE FURIE SI INTELEGERE

Pe strada aceea ingusta si prost luminata din micul orasel in care poposise de nevoie, cautand un grup de actori fara contract, pe care voia sa ii ia cu el intr-un turneu in Irlanda, Mike gasi cu greu hotelul care ii fusese recomandat. Crezuse initial ca e vorba de un hotel mai mare, dar abia cand ajunse in fata hotelului din realitate isi dadu seama ca nici nu ar fi incaput pe straduta aia un alt tip de cladire.

Ca sa nu se vada cat e de oripilat, Mike lua cheia de la receptie si urca la primul etaj, descuie usa camerei si o incuie repede pe dinauntru, infricosat parca de cine stie ce i s-ar fi putut intampla in cladirea aceea sinistra. Parca era intr-un film prost si un sentiment de teama insotea senzatia aceea de penibil feroce.

Fu surprins sa vada ca avea de fapt o camera destul de curata, cu un pat mare, pe care asternuturi ce fusesera cumparate recent il asteptau curate si imbietoare. Intra in baie si descoperi cabina minuscula de dus, ca o cutie dreptunghiulara extrem de ingusta dar inalta, cu o baterie noua de dus care functiona bine, ceea ce era cel mai important. Mike facu un dus lung, menit parca sa spele toata oboseala, dezamagirea si chiar durerea pe care le suferise in ultima vreme.

Iesi din baie un pic mai relaxat si mai optimist. Dadu drumul la televizor si butona mult pana sa gaseasca un canal pe care sa ramana, fara sa se enerveze si fara sa faca vreun efort de intelegere. Avea nevoie sa aiba mintea libera, sa se gandeasca pe indelete nu atat la povestea asta cu actorii someri pe care incerca sa ii salveze si sa isi duca si el la capat biznisul, cat mai ales voia sa se gandeasca pe indelete la situatia teribila in care il aruncase Elena, rupand relatia si ferindu-se de el ca de un ciumat.

Nu reusea sa asimileze aceasta realitate a despartirii lor. Nu putea. Era peste posibilitatea lui de a intelege cum o femeie pe care o iubise cu pasiune atatia ani, care-i alerga de fiecare data in brate fericita ca il revede, cuibarindu-se in subsuoara lui ca intr-un cuib, femeia aceea care ii soptise de atatea ori ca il iubeste, care traise in trupul lui, a carei inima batuse in acelasi ritm cu inima lui atunci cand facusera dragoste…. il arunca acum ca pe o poseta veche si demodata.

Ce se intamplase cu Elena lui, cu femeia lui, iubita lui dulce si rasfatata? Aflase ca s-ar fi indragostit de o pocitanie, de un pitic infect si stupid, care o facea sa sufere. Nu reusea in nici un fel sa se linisteasca, sa isi spuna ca asa ceva se intampla, ca e normal, ca asta este si gata. Nu, nu putea. Simtea furia cum i se urca in gat si sta acolo ca un nod, desi nu mai stia daca era un nod de furie sau un nod de plans.

Rascolind in arhiva interioara a amintirilor sale, Mike descoperi ca Elena nu rezista prea mult fara sa faca dragoste pe gustul ei, asa mult si cu infinite tandreturi si el credea ca piticul atomic, prostul care ii sucise mintile Elenei, nu prea ar fi in stare de asa ceva. Simti ca roseste de satisfactia acestei descoperiri care ii arata ce trebuie sa faca pentru a o recuceri pe Elena, pentru a o aduce inapoi la el.

Trebuia doar sa astepte ca Elena, dezamagita de insuficienta sentimentala si erotica a specimenului de care se crezuse indragostita, sa isi dea seama ca nu acela este Alesul, ci el, Mike, mereu indragostitul de ea, amantul ei perfect, iubitul ei patimas. De ce ar sta langa maimutoiul acela neputincios? Nu avea de ce. Abia astepta sa o vada din nou alergand la el, sunand la usa tremurand de dorinta de a fi iubita si alintata mult, mult, asa cum ii placea ei.

Dar, daca era asa de simplu, de ce nu era deja langa el? Ce mai astepta de la insul acela insificient si mai putin dezvoltat decat un melc? Ce o facea sa prefere sa sufere de dragul acelui imbecil care nu stia sa o doreasca si sa o iubeasca asa cum merita? Ce anume din compozitia sufletului Elenei ii ramasese atat de necunoscut incat nu putea acum in nici un fel sa ii gaseasca motivele care o faceau sa prefere suferinta si insatisfactia alaturi de acel tip si nu implinirea alaturi de el?

Limita intelegerii lui Mike se dovedea a fi prea stramta, precum cabina de dus a micului hotel din micul orasel ardelean. Numai ca undeva, in sufletul lui, se strecurase indoiala! Daca el, Mike, nu era chiar asa de grozav cum se credea? Daca ea, Elena, nu cauta doar satisfactia trupului, iar el se multumise cu asta atatia ani fara sa se gandeasca nici o clipa ca pasiune nu inseamna doar trup ci, mai ales, suflet?

Ce sa faca acum? Un val de sange ii inunda trupul si creierul lui Mike era aproape incapabil sa rationeze ori sa accepte un adevar care i se impunea nemilos: Elena nu il mai iubea pentru ca el nu o intelesese niciodata, in timp ce piticul acela nenorocit ii dadea sentimentul ca este inteleasa. Oare asta sa fie adevarul? Dar la ce foloseste un adevar dureros? Ce sa faca acum? Unde sa se duca?

Telefonul mobil suna in nestire iar Mike parea sa nu il auda. Intr-un tarziu raspunse si auzi vocea dulce a Elenei care il intreba intr-un fel ispititor, dureros si datator de speranta:

- “Ce faci, Mike? De ce nu raspunzi? Am nevoie de tine.”

Tremurand din tot corpul, Mike ii spune: - “Sunt aici, iubito. Intotdeauna langa tine, pentru tine!”

Elena rase: - “Minti. Nu esti in Bucuresti. Mi-a spus tatal tau ca ai plecat in Ardeal sa iei niste actori.”

Fu randul lui Mike sa rada: - “Da. Dar maine vin in Bucuresti!”

Dupa ce inchise telefonul, Mike simti cu claritate ca Elena lui, iubita lui, femeia lui, se intorsese. Nu stia ce ii va spune, si nici nu avea vreo importanta. Va fi din nou langa el, ii va vorbi cu gura ei minunata pe care murea de dorinta sa o sarute iar, mult, pana la sufocare.

Nu intelesese aproape nimic din ceea ce incercase Elena sa ii comunice, pentru ca i se infundasera urechile. Sangele ii palpitase in cap, dandu-i impresia ca niste ciocane interne incercau sa ii sparga timpanele, dar simtea cu tot trupul si cu tot sufletul ca se terminase canonul lui. Offff, Doamne….

(va urma)

UN ALT “EL” (fragment de roman)

Coborand din masina, Elena simti ca o doare degetul mare de la piciorul drept. “Ufff, tocurile astea…” Isi mai spusese si altadata aceste cuvinte, ceea ce nu o impiedica sa mearga tot timpul cu tocuri foarte inalte si cu pantofi extrem de incomozi!

Dar poate ca nu erau tocurile inalte de vina, sau talpa groasa a pantofilor, ci mai degraba emotia teribila pe care o incerca la gandul ca urma sa se intalneasca pentru prima oara cu un barbat cu care vorbise doar pe messenger si fata de care simtea ceva special, parca un fior, o strafulgerare, o senzatie de pierdere a stapanirii de sine, ceea ce era destul de neobisnuit pentru ea.

Tipul o atragea mai ales prin modelul cultural pe care il expunea, printr-un fel aparte de a-si exhiba lecturile ciudate si mai ales printr-o creativitate aproape perversa. Niciodata pana la el nu crezuse ca va putea spune vreodata despre creativitate ca este perversa, dar uite ca asta simtea acum.

Nu stia aproape nimic despre acest barbat, nimic personal adica. Vorbisera mai mult in sarade ori in parabole, sau chiar in versuri! Putea sa aiba 25 sau 95 de ani! De fapt, nu era chiar asa, pentru ca il simtea ca fiind un masculin activ, radia din cuvintele lui un tip de virilitate parsiva, invaluitoare, stranie, reptiliana.

De altfel, inainte de a veni la aceasta intalnire vorbise cu Mike la telefon si ii spusese cate ceva despre tipul asta si Mike aproape ca o implorase sa nu mearga la o intalnire care i se parea foarte riscanta din toate punctele de vedere, cu atat mai mult cu cat Elena nici nu stia numele real al tipului. Era ca o himera pe care nimeni si nimic nu o putea depista, indiferent ce ar fi urmat sa se intample.

Totusi, Elena avea un martor al acestei intalniri, soferul cu care venise si care o astepta… Ea continua sa mearga cu sofer in ciuda faptului ca facuse cursurile de condus masina, dar se simtea atat de bine pe scaunul din dreapta, scaunul de meditatie, cum ii placea ei sa spuna.

Putea sa se gandeasca la ce voia si masina sa mearga singura, ca printr-un fel de magie. Se simtea bine mai ales cu un anume model de sofer, care ii dadea sentimentul de libertate si de siguranta in acelasi timp. Si mai era ceva: se simtea ca o printesa si asta conta mult pentru dispozitia ei interioara!

Elena se opri in fata unui pub, acolo unde-si daduse intalnire cu straniul ei prieten necunoscut si prima persoana pe care o zari pe geamul localului fu un barbat evident inalt, cu o figura puternic masculina, ca de lup aproape, si care ii zambea larg. Era “el”.

Elena intra si tipul se ridica de la masa si o imbratisa simplu, de parca s-ar fi cunoscut dintotdeauna.”Elena, de cand te astept!” - ii spuse barbatul ciudat, cu un zambet de om dur, care incearca sa para delicat. Elena ii facu o radiografie rapida.

Insul arata a fi cam de 30 si un pic de ani, musculos pentru ca facuse sport, ochii verzi intensi, gura mare, aproape hrapareata, nas bine conturat si un gat ciudat de puternic. Privindu-i mainile, Elena isi spuse ca asta e un om in stare sa te ucida chiar si fara sa vrea!

Aproape rusinata de aceste ganduri, ii zambi amicului si se aseza la masa cu hotararea de a afla tot ce se putea despre acest straniu personaj, de care era convinsa, nu stia de ce, ca va juca un rol important in viata ei. Inca nu stia ce fel de rol, dar nu asta era ceea ce conta acum.

(va urma)

DURERE IMPARTASITA

Elena isi simtea lacrimile in colturile ochilor, dar si in gat, si tristetea ii sfasia pieptul. Sorin statea in fata ei, si el la fel de trist, iar privirile lor spuneau atat de mult desi niciunul nu era in stare sa se exprime cu adevarat. Nici ei nu mai stiau de ce se suparasera, dar durerea ii sfasia deopotriva. Oricine i-ar fi vazut din afara isi putea da seama cat de mult se iubesc acesti doi oameni, ceea ce nu-i impiedica sa sufere profund si sa se teama ca iubirea lor este in pericol.

Poate ca tocmai asta este marca cea mai sigura a iubirii, aceasta suferinta, aceasta durere impartasita si reciproc, dar traita si separat, aceasta sfasiere in doi, ca si cum inima comuna ar fi disputata si rupta, ca si cum iubirea ar fi putut fi retrasa din celulele profunde ale fiintei!

Apoi, deodata, Sorin spuse ceva, un fel de invitatie la a face dragoste, dar era o oferta trista, ca un sacrificiu pe acest nemilos altar al iubirii. Cu ochii in lacrimi Elena refuza, desi asta isi dorea cel mai mult, sa isi primeasca iubitul in tainicul culcus al misterului ei feminin, sa il tina in lumina ei launtrica, sa il asimileze delicat si subtil in propria ei substanta. dar nu putea accepta acum, pentru ca din cate intelegea ea Sorin nu simtea la fel de intens… De fapt, Elena era atat de departe de adevar! Sorin facuse acest pas tocmai pentru ca simtea in el un impuls irepresibil de comuniune erotica, de nunta a celulelor, de basm al sangelui uimit si furat de miraculosul spectacol al trupurilor.

Si asta era ceva atat de caracteristic iubirii adevarate, aceasta trecatoare neintelegere, traita insa ca o drama totala, ca o catastrofa cosmica, ca pe o problema de viata si de moarte, asa cum de altfel spusesera amandoi, si Elena si Sorin, atunci cand evocasera sinuciderea…. Asa este tipicul iubirii, mai ales al iubirii foarte intense, asa cum era cazul iubirii lor.

Amandoi stateau tristi si sfarsiti la o masuta mica dintr-o cafenea la moda, frecventata indeosebi de “intreprinzatori si curve” cum spusese Sorin! Dar cei ce se perindau pe langa ei nici nu contau, asa cum nu mai conta nici minunata zi de primavara biruitoare care se vedea pe geam. Ei continuau sa sape in rana launtrica, sa scormoneasca in acea durere care le provoca atata suferinta, dar care ii facea sa fie, in adevarul lucrurilor, intr-un moment al adevarului asa cum nu mai avusesera niciodata.

“Ce fenomen ciudat este iubirea! Cu cat doare mai mult, cu cat simti ca fara iubitul tau nu ramane in tine decat ruina, cu atat parca iubesti mai intens, chiar daca n-ai vrea sa fie asa.” - isi spunea Elena, privind gura indurerata a lui Sorin, ochii lui incercanati si fata nebarbierita. Era tot doar tristete, dar ceva din el iradia forta si determinare, ca si cum deodata s-ar fi hotarat sa se arunce in aceasta iubire cu tot ce are, cu tot ce tinuse in rezerva pana acum, dar venise momentul sa fie pus la bataie.

Platira cafelele si iesira in soarele crud de primavara, desi nu il vedeau si nu simteau nimic in afara de ceea ce se intampla in ei, privirile fiecaruia fiind fixate pe celalalt, cu intensitate, cu toata rana aceea launtrica si parca se produsese acel efect de lipire a carnii atunci cand e pusa rana pe rana. Se urcara in masina de parca ar fi fost in transa, incercara sa schimbe cateva cuvinte dar era evident ca gandurile amandurora erau tot la suferinta comuna, si roseata care le flutura pe chipuri din cand in cand dezvaluia valuri de emotie pe care sangele lor aproape ca nu le mai putea suporta.

Sorin parca undeva, in apropierea unei curti si, aproape sfasiat de durere, se rezema de volan. Aceasta disperare declansa insa in sufletul Elenei nevoia de a-l impaca si, aproape fara sa-si dea seama, ii lua mana lui Sorin - mana aceea minunata pe care o visa in fiecare noapte ca e pe sanul ei! - si, dulce si incet, i-o saruta! Urma inevitabil momentul de uimire al lui Sorin, de durere si de iluminare, de intrare in posesia iubirii lui nesfarsite, ca si cum era o nastere din nou.

Simtira deodata amandoi cum toata lumina aceea de inceput de primavara cade pe ei, facandu-i sa inmugureasca subit, sa-si simta sevele si toate infiorarile intr-un mod nou si revigorant. Se privira zambind, indragostiti peste puterea lor de exprimare si parca lumea si viata si totul capatasera intelesuri pe care numai ei doi le stiau si asta ii facea sa fie stapanii absoluti ai unei averi care-i putea face atat de fericiti, dar care-i indurerase atat de tare! Privirile lor, legate si ingemanate intr-o traire a desavarsirii, renasteau una din cealalta, asa cum in iubirea lor se generau pe rand unul din celalalt si amandoi din izvorul comun!

ETERNITATATILE MICI

“Aaaaaaaaaaah, ce bine este să leneveşti” - îşi spuse Sorin, întinzându-se pe canapea şi căscând copios. Nu mai fusese de mult timp aşa de mulţumit de viaţa lui, de el însuşi şi de ceea ce prevedea pentru viitor. Se uită în jurul lui şi apartamentul i se păru un adevărat palat, pentru că aici era casa lui şi putea să îşi aducă femeia pe care o iubea şi să trăiască după cum credea el că e mai bine. Desi mai avea încă vreo doi ani până să facă 30, Sorin se simţea deja foarte matur şi confruntarea cu moartea îl făcuse mai înţelept şi mai cumpănit în felul în care îşi trăia existenţa.

Fără acea experienţă limită, poate ca ar fi hălăduit încă prin cluburi, dar acum nu mai putea face asta. Încercase ceva dar a realizat că nu i se mai potriveşte, că vrea mai mult decât o pierdere agreabilă a timpului. Voia să trăiască intens şi frumos acest timp al lui, voia satisfacţie rotundă, cum îi plăcea să spună, nu făcută din cioburi colorate.

I se întampla acum să se uite pe stradă la mulţimea de fete fâşneţe care treceau şi se lăsau dezbrăcate de priviri, invitând la acţiunea propriu-zisă şi constată că nu mai era interesat de asta, pentru că era prea puţin. Voia mai mult. Voia o femeie adevărată, o femeie numai a lui, voia să îi soarbă trupul şi sufletul, să se îmbete de iubirea ei şi să ştie că viaţa ei stă peste viaţa lui ca un trunchi viu, din care cresc ramuri şi frunze.

Avea nevoie să se simtă viu şi intens ca trăire sufletească, pentru că numai asta putea fi numită viaţă. “Uau, ce biiiiiiiiiiine”, continua el să se întindă, parcurgând toate exerciţiile de stretching pe care le învăţase după accident, când fusese nevoit să facă asta ca să se recupereze şi să se poată mişca normal. Fusese o perioadă în care lupta pentru viaţa lui devenise atât de importantă, încât fiecare mişcare i se părea un eveniment.

Elena avusese şi ea o perioadă specială, de recuperare sufletească, şi asta o apropiase de Sorin. “Ce lipită o simt acum de mine pe femeia mea, dragă-dragă”, murmura Sorin, într-o şoaptă inaudibilă. În baie se auzea duşul dat la maximum, pentru că Elena era acolo, fericită şi voioasă, după ce îşi potolise toate anxietăţile în braţele lui. Era din nou uşoară ca un fulg, deşi abia scăpase de senzaţia aceea de moleşeală grea la încheieturile mâinilor şi ale gleznelor, senzaţie tipică eliberării trupului, în focul acelei minunate, totale, îmbrăţişări. Acum însă avea nevoie de apă, de cât mai multă apă.

Apăru lângă Sorin, desculţă şi cu părul ud, cu un zâmbet enorm pe faţă, şi cu ochii umezi. “Hey, stranger!” - îi spuse ea, râzând voioasă, lui Sorin. “Hey! Ia vino încoace să vedem dacă ai mai crescut de la atâta apă” - exclamă Sorin şi o trase lângă el pe canapeaua destul de îngustă pentru ca să aibă loc amândoi. Dar tocmai asta îi amuza teribil, că nu aveau destul loc şi că trebuiau să se înghesuie unul în celălalt ca într-o păstaie.

Sorin aprinse o ţigară şi i-o dădu Elenei, apoi îşi aprinse şi el una, şi stăteau aşa, leneşi şi complet relaxaţi, fumând zâmbitori. Dincolo de ei se desenau casele şi oraşul, lumea cu tot ce era în ea, dar lor nu mai părea să le pese de nimic altceva decât de acest moment de eternitate mică, trăită fum cu fum, după ce trăiseră eternitatea lor intimă, şi parcă viaţa lor se desena, după atâta zbatere şi suferinţă, ca o înşiruire de eternităţi mici trăite împreună, din care se putea alcătui o eternitate adevărată.

(va urma)

ATAT DE DEPARTE IN SUFLETUL MEU

Elena se simţea puţin ameţită şi avea impresia că timpul se derulează în ea, cu o rapiditate cinematografică. Nu mai simţea ziua şi momentul în care se afla, ci avea impresia că este în alt moment, apropiat de cel al rupturii de Sorin, când se simţise atât de sfâşiată, încât se temuse că îşi va pierde minţile.

O migrenă teribilă îi zdrobea tâmplele, iar amintirea acelei dureri o făcea să aibă acea senzaţie de vertij teribil, de carusel mental şi sentimental. Se aşeză cu grijă pe patul larg din dormitorul ei, rezemându-se cu atenţie de tăblia de lemn preţios, ca şi cum capul ei ar fi fost deodată la fel de fragil ca un vas de cristal. “De Baccarat, îşi spuse ea zâmbind.

Stătea uşor pe o parte, şi, de sub halatul de mătase care-i aluneca pe coapse, se vedeau muşchii puternici, de femeie căreia îi place mişcarea, fie aceasta de dans sau de sex. Se mişca încet, ca prin apă, şi simţi că în mintea ei s-a produs un declic. Erau propriile-i gânduri, care se derulau încet dar cu o claritate neverosimilă.Numai că erau gândurile ei dintr-un moment anterior, lăsate acolo să aştepte o analiză atentă.

“Cu câteva luni în urmă, atunci când nu ştiam nimic despre ce înseamnă adevărata iubire, era totul atât de simplu şi de clar pentru mine… Acum toate s-au complicat, par făcute din milioane de fire, pe care nici nu aş avea cum să le prind cu mâinile mele umane, ci ar trebui să am poate gheare de înger, pentru că eu cred totuşi că îngerii au şi gheare, dat fiind că au aripi!

Doamne, ce a putut să facă Sorin din sufletul meu! Mi l-a desfăcut ca pe o umbrelă, ori ca pe o hartă ale cărei contururi exprimă ţinuturi atât de îndepărtate şi de necunoscute dar, în acelaşi timp, atât de intim sudate în sufletul meu.

În ziua când l-am cunoscut cred că eram bine dispusă, cu acea bună dispoziţie pe care eu ştiu să mi-o fabric din indiferent ce motive, chiar şi atunci când realitatea nu-mi oferă aproape nimic pentru această bucurie. Eram liniştită, trăind viaţa mea paralelă, simulacrul meu de iubire, simulacrul meu de adevăr.

Nici măcar după câteva zile de la prima noastra discuţie, care a fost în exclusivitate pe probleme care îl priveau pe el, tot nu mi-am dat seama cât de mult s-a modificat peisajul meu sufletesc.

Creşteau munţi în mine şi eu nu ştiam, înverzeau câmpii şi eu nu vedeam! Simţeam doar că, atunci când eram în prezenţa lui, se elibera în toată fiinţa mea o energie care îmi era limpede că este de esenţă divină. Simţeam că iubirea mea îl cuprindea nu doar pe el, ci toată umanitatea şi tot universul.

Şi totuşi, nu ştiam că îl iubesc. Credeam că sunt în continuare cea care domină şi manipulează, cea care se foloseşte de un bărbat doar pentru a-şi mobila peisajul personal. Sorin mă privea cu ochii lui neverosimil de albaştri şi de puri, şi zâmbea cu gura aceea minunată, cu zâmbet trist şi amar. Tocmai acest zâmbet a topit în mine orice rezistenţă, orice apărare. Era ca o apă care îmi cuprindea pământurile lăuntrice, care îmi scufunda oraşele şi turnurile şi eu nu îmi dădeam seama de nimic.

Tot ce-mi doream era să fiu lângă el, în aerul lui, în lumina lui de apă adâncă. Eram lângă el şi mă simţeam în paradis, eram cu el şi ma simţeam completă. Trăiam un sentiment al totalităţii şi împlinirii, aşa cum nu mai trăisem niciodată…..

Apoi, totul s-a schimbat. Sorin a devenit mai rece, mai exigent, mai dur. Iar eu am revenit, poate pentru a mă apăra, la vechile mele forme de seducţie stupidă, transformându-l pe cel care mă făcuse să-mi descopăr sufletul într-un obiect de dorinţă. Sorin a simţit. Ceea ce făceam eu strivea în el parcă toată iubirea şi visele şi idealul.

Atunci a început să fie rău şi să mă respingă, să mă refuze, să mă alunge chiar. A devenit aproape brutal, împingându-mă din calea lui, dându-mă la o parte. Am suferit cumplit şi, deşi înţelegeam, continuam să fac exact ce nu trebuia.

Aşa l-am pierdut pe Sorin cel minunat, cel care mi-a deschis sufletul ca pe o hartă pe care, departe de mine dar atât de dorit, sălăşluieşte miraculosul tărâm al Iubirii!

Şi totuşi… Nu mai pot trăi după vechile mele rutine, nu mai vreau să mint într-atât încât să nu îmi mai găsesc firul real al existenţei mele. Sorin mai este cu mine şi totusi departe, departe în sufletul meu, dar conţinut în propria-mi fiinţă pentru totdeauna.

Aproape că nu mai contează dacă ne vedem sau nu, dacă vorbim sau nu, el e cuprins în mine, iar atunci când suntem totuşi alături, indiferent ce am face sau ce am spune, chiar cele mai stupide banalităţi, fiinţele noastre par să se regăsească în adevărul lor şi să fie fericite. Poate că mi se pare mie, dar atunci când suntem împreună pluteşte în jurul nostru o aură luminoasă şi toţi cei din jur par să întrezărească această miraculoasă iradiere.

Nu mai am curajul să fac nici un pas înspre el, şi poate că nici nu mai am nevoie, atunci când el însuşi este cuprins în sufletul meu şi, aş îndrăzni să spun, că şi eu sunt cuprinsă în sufletul lui. Şi poate tocmai asta este acea minune despre care el tot vorbea la început, intuind, cu geniul lui divinatoriu, ceea ce poate că nici o prezicătoare din lume nu ar fi putut vedea!”

După ce îşi refăcu acest pasaj al gândurilor ce o aşteptau ca şi cum ar fi fost scrise pe un carneţel inefabil, Elena se simţi mai bine, mai clară. Poseda din nou realitatea şi timpul, realizând că ea chiar scrisese undeva aceste cuvinte, într-o misivă ce cuprindea această lungă confesiune, trimisă pe e-mail lui Relu.

Relu era la acel moment în Germania la un Congres de psihologie, dar aştepta cu interes această mărturisire. Ea îi promisese că va scrie o confesiune, pe care Relu o considera un fel de “exorcizare”, dar ea ştiuse încă de atunci, - iar acum, când ea şi Sorin erau atât de fericiţi, ştia cu atât mai mult, - că nu avea nevoie să se vindece de nimic, pentru că sentimentul ei devenise de fapt parte integrantă din ea însăşi.

(va urma)

NOI, NOI, NOI

Căzuse atâta zăpadă, că nu se mai putea ieşi din casă. Maşinile erau ascunse de tot, ceea ce făcea ca look-ul marii metropole să semene cumva cu un idilic peisaj rural. Zăpada nivela totul şi dădea o impresie de puritate şi de curăţenie, atribute pe care Bucureştiul nu le-ar putea primi altfel niciodată.

Elena sări din pat, aproape speriată de lumina aceea neverosimil de albă şi de stratul gros de zăpadă care se depusese pe marginea balconului. Scaunele pe care le uitase acolo erau acum înnobilate cu uriaşe perne albe. Era mirific. Asta o făcu sa fie fericită, deşi dormise foarte puţin şi avea o ciudată durere de stomac. Merse în bucătărioara care semăna cu o chicinetă dintr-un studio tv şi puse ibricul de cafea la fiert.

Îi plăcea să bea acasă cafea la ibric, deşi avea tot felul de aparate pentru cafea filtru sau espresso. Abia după ce ieşea din coconul domestic şi mergea în diverse locuri i se făcea poftă de cafeaua preparată de automat. Elena era genul de persoană care îşi bea cafeaua doar fierbinte şi făcea asta cu plăcere, cu poftă. Numai câteodată fuma şi numai dacă era în compania cuiva cu care să se simtă foarte bine.

Fusese seara târziu la un protocol, unde dăduse peste tot felul de personaje politice, care încep orice frază cu un “eu” pompos, afacerişti dubiosi, care au făcut afaceri cu banii Statului, fufe în căutare de pradă masculină, - că doar imbecilitatea şi sexul se combină perfect! - şi o grămadă de “vedete” autohtone, ceea ce înseamnă ţaţe cu ţâţe siliconate şi tipi arătând a homo, chiar dacă poate nu erau, ceea ce e complet derutant. Stătuse acolo vreo două ore, cu sentimentul că se află într-o lume din care lipseşte inteligenţa, dat fiind că nu putea vorbi cu nici unul dintre indivizii ăia nimic ce putea aduce a intelecţie, şi lipsea, desigur, bunul simţ.

Conversaţiile acelea despre hemoroizii soţilor şi chisturile amantelor o scârbiseră atât de tare încât se întorsese acasă cu o puternică senzaţie de vomă, care îi încleştase fălcile. După multe încercări zadarnice de a se linişti, deşi era foarte târziu, nu se putuse abţine şi îl sunase pe Sorin.

- Hei, Sorin! Te-am sunat pentru că ţi-am “auzit” gândul, adică am simţit că te gândeşti intens la mine.

- Dar mă gândesc tot timpul, să ştii, nu numai într-un moment sau altul. Mereu.

- Daaaaaaaaaaaaaaa!?

- Ce-i cu tine, prostuţo? Îţi simt vocea tremurată. Ce-ai păţit?

- Nimic special, doar că am fost la chestia aia protocolară de la Ambasadă… ţi-am spus încă de la prânz că merg, nu?

- Bun! Şi ce s-a întâmplat acolo?

- Mi s-a făcut silă, de toţi şi toate, de fauna aia grotescă, de tot.

- Fii cuminte! Parcă nu i-ai mai văzut şi altădată pe ăştia… nişte terminaţi… dă-i naibii. Vin să te iau dimineaţă, adică pe la 10?

- Da, abia aştept. Şi fugim, da? Cât mai departe.

- Adică unde?

- Nu ştiu. La munte, sau… la Ploieşti, ca-n Caragiale!

- A, super. Mă faci să râd cu lacrimi. Doamne!

- De ce râzi? De mine? Să ştii că mă supăr şi pun botic.

- Şi ce dacă, nici nu-mi pasă.

- Nu-ţi pasă? Dar vreau să-ţi peseeee? Vrei să plâng?

- Nuuuuuuuuuuuuuu!

- Păi vezi? Asta înseamnă că îţi pasă.

- Bine, dacă zici tu, înseamnă că aşa e.

- Tu ce făceai când te-am sunat?

- Dormeam, e aproape trei noaptea. Nu e toată lumea noctambulă ca tine.

- Atunci eu de ce am simţit că te gândeşti la mine? Şi tu de ce ai zis că aşa este, că tot timpul te gândeşti? Adică şi în somn?

- Da, şi în somn. Mulţumită?

- Da. Acuma poţi să te întorci la nani. Te aştept mâine, abia aştept să fie mâine.

- Abracadabra. Se face mâine, viiiiiiiin. Poate încerci şi tu să faci nani.

- Bine. Promit.

- Aşa. Pupici, noapte bună!

- Te pupicesc, somn uşor!

- Şi ţie. Pa!

- Pa!

Asta vorbiseră azi-noapte. Elena zâmbi aducându-şi aminte de conversaţia lor stupidă oarecum, dar dulce, care îi lăsase o urmă luminoasă în suflet, ca un praf de stele. Îi era atât de dragă vocea lui Sorin, uşor somnoroasă, şi parcă îi vedea gura lui frumoasă, umflată de somn, de parcă cerea să fie pupată. Muşcată!

Gata, acum trebuia să se grăbească pentru că mai era puţin timp până când avea sa vină Sorin şi ea mai avea atâtea de făcut. Adică nimicurile unei toalete feminine, iar ei îi plăcea teribil să se bibilească. Oare unde or sa fugă? Zâmbi şi i se lumină toată faţa. Probabil că undeva la munte, să mănânce la o cabană, să se plimbe în aerul tare şi apoi…., se gândi Elena, şi simţi cum se înfioară de plăcere, anticipând deliciile care o aşteptau de la această escapadă!

(va urma)

SINGURATATEA, LA MASCULIN - fragment de roman

Abia intrase în club şi se aşezase pe scaun că se şi trezi înconjurat de tot felul de farfuzele, care mai de care mai şicoasă şi mai sexoasă. Îl apucă râsul la vederea duduiţelor care se căţărau practic pe el, cu o abilitate pe care nu le-o puteai bănui aşa, la prima vedere. Amuzat la culme, Sorin trase scaunele celelalte de la masă şi le rugă pe duduci să se aşeze. Chiar avea nevoie să-şi mai taie din singurătatea asta fără limite pe care şi-o impusese într-un bolnăvicios avânt de auto-flagelare.

De ce naiba să fie singur, când Elena continua să fie măritată, chiar dacă bărbatul ei stătea în ţară dar o lună-două pe an, şi, în ciuda a ceea ce declara cu dulcii ei ochi înlăcrimaţi, el nu credea că între cei doi soţi chiar nu se întâmpla niciodată nimic. “Poveşti de adormit copii tâmpiţi… şi eu care cred toate astea… eu sunt burlac, pot să fac ce vreau, să mă arunc în orice aventură vreau… să mă îmbăt… să fac sex cu cine-mi place… dar ea? Ea să fie cuminte şi să facă ce trebuie! Da!”

Sorin îsi comandă o tequila dichisită cu un strop de votkă, să simtă cum îi iau maţele foc şi să ardă dracul ăla afurisit din el, asta îşi dorea. Duduiţele se întinseseră peste masă şi pe sub masă, cu mare dexteritate şi începuseră să îl pipăie cu hărnicie, cerându-i însă şi de băut, dar şi nişte gustărele, că erau flămânde, munceau aici, nu glumă… Sorin făcu semn chelneriţei cu bikinei portocalii şi le dădu voie farfuziţelor să comande ce le trecea prin cap.

Muzica era dată la refuz, la mesele celelalte se sărutau unii cu o poftă de mâncare puteai spune, pentru că se devorau pur şi simplu. Trepida totul şi vibraţia pe care o avea scaunul de sub el îl făcea pe Sorin să se simtă şi mai dispus să cedeze băuturii, muzicii şi deliciilor tactile pe care i le ofereau fufuliţele. Era deja un carusel în el care se învârtea din ce în ce mai repede, simţea că îl strâng hainele, totul parcă era prea mic, în timp ce el se apropia de explozie…

… Sună telefonul prelung, de multe, multe ori, iar Sorin nu reuşea să se rupă din somnul ăla greu, bolovănos. Căută sub pernă, găsi scula argintie, sâcâitoare, şi văzu că e ora 13 şi apelul era de la Elena. Nu îi răspunse. Nu putea să se rupă din somnul de plumb, care-i rupea oasele. Se simţea ca după un meci de box, bătut, zdrobit, distrus. Nici nu-şi aducea aminte ce se mai întâmplase la club după ce se dusese cu “fetele” în spatele barului, nu ştia nici ce făcuse acolo, nici cum ajunsese acasă, nu mai ştia nimic. Se rupsese filmul undeva, între un blow job şi o imagine turtită parcă a unei blonde planturoase lângă o brună subţirică şi cu o mutră chinuită.

Dormi din nou, până noaptea târziu, şi se trezi doar ca să bea apă şi să se ducă la baie. Elena nu mai sunase, parcă ar fi simţit că Sorin al ei nu mai era al ei, că se pierduse undeva aiurea, între singurătate şi orgoliu, între dorinţă necontrolată şi asfixie cerebrală…. Lumini roşii şi vineţii îi ardeau pleoapele şi stomacul lui, revoltat, se revărsă. Sorin umplu vasul de toaletă cu ceva care mirosea oribil şi care avea o culoare de otravă… “Dacă nu mor nici acum, nu mai mor niciodată”, îşi spunea el, desfigurat de senzaţia de vomă şi de nemărturisitul sentiment de vinovăţie.

Undeva, la celălalt capăt al oraşului, Elena tremura sub cearşafuri. Avea febră, pentru că luase cine ştie ce viroză de pe undeva, simţea cum îi creşte temperatura şi cum imagini fierbinţi, şi la propriu şi la figurat, se învârteau deopotrivă în capul ei şi undeva, jos, în abdomenul inferior, acolo unde se coace viaţa. Avea frisoane şi prosopul ud pe care şi-l pusese pe frunte se uscase rapid…. Melodia frântă pe care o pusese la telefonul mobil se auzea aiurea, înfundat. Întinse mâna, ca prin apă, şi răspunse.

- Elena, ce faci? Ce-i cu tine? - întrebă precipitată vocea lui Sorin.

- Nu ştiu… mi-e rău… am febră mare…

- Vin la tine, fie ce-o fi, vin în jumătate de oră.

Elena închise telefonul şi căzu într-un fel de leşin… Sorin, acasă la el, nu ştia cum să se îmbrace mai repede. Simţea că făcuse ceva rău, că stricase echilibrul lumii şi al vieţii, se simţea criminal. “Fir-ar a dracului de singurătate, fir-aş al dracului de idiot!” Alergă la maşină, şi porni ca nebunul spre femeia a cărei viaţă i se părea cu mult mai importantă decât a lui însuşi.

(va urma)

PARABOLA - “Miracolul apei”

Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai băuse nici o gură de apă de izvor. La ei în ţinut, apa fusese otrăvită de ploile acide şi era prohibit să bei apă curentă. Populaţia era obligată să bea apă îmbuteliată, adusă de departe cu maşini speciale, ca să nu existe riscul ca cine ştie ce localnic pus pe căpătuială să fie cumva tentat să facă bani îmbuteliind apa lor rea, punând în primejdie viaţa altora!

Albert era vice-rege al regiunii, în fapt o colonie rămasă în această formulă administrativă printr-un fel de farsă a istoriei, când ţara-mamă nu şi-a mai adus aminte să o elibereze. Moştenise acest titlu de la tatăl său, care murise de o formă dubioasă de cancer, mai degrabă un fel de SIDA, care îl terminase repede. Consiliul elector îl pregătise din vreme pe Albert, care era doar un adolescent subţirel, urât şi ochelarist, suferind de o timiditate bolnăvicioasă. Mai zâmbeşte încă şi acum, când îşi aduce aminte cum era la acea epocă.

Din înălţimea celor aproape 50 de ani, Albert îşi permite să fie generos cu defectele celorlalţi, dar nu cu ale lui însuşi. A ştiut să lupte cu timiditatea sa, cu preferinţa pentru alcool, cu slăbiciunea pentru femei uşoare. Şi a reuşit de fiecare dată să ucidă demonul din sine, convins fiind că un mare lider, aşa cum visase întotdeauna să devină el însuşi, nu-şi poate permite asemenea slăbiciuni, care să-i submineze personalitatea şi să-i maculeze caracterul. Albert este un bărbat bine acum. Maturitatea îi prieşte. Căsătorit cu cea mai bogată fată din ţinut, i-a făcut acesteia trei copii, ca in poveşti.

S-a străduit mereu să împlinească un fel de scenariu ideal, pe care l-a simţit lucrând în sine, mai presus chiar de propriile lui dorinţe. În această dimineaţă de mai, după aproape doi ani de la ploile acide care au otrăvit apele, Albert îl chemă la el pe primul-ministru.

Acesta sosi şi aştepta, cu o atitudine de oarecare condescendenţă.

- Da, sire! Vă stau la dispoziţie!

- Bine ai venit, Ernst! Am nevoie de tine să găsim împreună o ieşire din această situaţie cu apa. O situaţie care a devenit explozivă, chiar dacă pare un paradox să mă exprim astfel. Am auzit că sunt foarte multe familii care nu fac faţă acestor cheltuieli, impuse de cumpărarea apei. Ce crezi că este de făcut?

- Dar, Sire, guvernul a alocat sume uriaşe, tocmai pentru a uşura situaţia familiilor cu venituri modeste.

- Pentru Dumnezeu, Ernst! Tu nu vezi în ce situaţie am ajuns? Să îi coste pe oameni apa de băut mai mult decât hrana sau îmbrăcămintea! Trebuie să găsim o soluţie, pentru că oamenii vor prefera să bea apă din izvoarele infectate! Gândeşte-te ce s-ar întâmpla atunci! Toată comunitatea internaţională ne va sări în cap, asta după ce propria noastră conştiinţă ne va sili să ne punem viaţa la dispoziţia oamenilor, indiferent ce ar hotărî aceştia să ne facă!

- Sire, exageraţi! Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă spun asta! Eu am primit rezultatele ultimelor statistici, şi mi se pare că situaţia este încă sub control.

- Încă, Ernst! Dar gândeşte-te că intrăm în vară şi căldurile mari îi vor face pe oameni să vrea să bea tot mai multă apă, şi ce se va întâmpla atunci când nu-şi vor mai putea permite să plătească acest lichid care le întreţine viaţa?

- Nu ştiu, Sire!

- Ăsta nu este un răspuns, Ernst! Dă-le oamenilor apa gratis în timpul lunilor de vară, altfel vor muri pe capete!

- Dar, Sire, dacă le dăm apa gratis vara vor dori să primească şi în restul anului apa gratis, ceea ce ar dezechilibra bugetul de o manieră ireversibilă, înţelegeţi?

- Înţeleg, dar nu vreau să moară oameni. De viaţa lor depinde şi viaţa noastră, Ernst, a ta şi a mea, sau tu refuzi să vezi această relaţie directă?

- Mărturisesc, Sire, că eu nu văd atât de tranşant realitatea!

- Da! Pentru că tu te ascunzi după un mandat care se va termina oricum în curând, în timp ce eu nu mă pot ascunde. Mandatul meu e pe viaţă, Ernst!

- Dar, Sire….

- Nici un dar, Ernst! Faci cum spun eu, sau demisionezi . Este destul de clar?

- Da, Sire. Este!

Primul Ministru ieşi de la vice-rege fără să ştie exact ce are de făcut. După o şedinţă furtunoasă de guvern, organizată în aceeaşi zi, primul ministru a dat apă gratis oamenilor….

Vara trecu greu. Căldurile mari, peste medie, făceau deja victime. Apa dată de guvern nu ajungea nici pe departe. Erau cantităţi insuficiente, iar oamenii sufereau. Mulţi bătrâni şi copii au fost victime. Vice-regele era disperat. Se decise să cheme vraci şi preoţi să le descânte apele. Procesiuni impresionante se făceau zilnic pentru curăţarea izvoarelor. Oamenii de ştiinţă făceau şi ei eforturi să găseacă o modalitate eficientă pentru purificarea apei. Totul părea însă zadarnic, de parcă un greu blestem apăsa peste această regiune.

Vice-regele căzu într-o cumplită depresie. Se simţea vinovat şi nu mai ştia ce să facă. Atunci, îi veni o idee. O chemă la el pe fetiţa oarbă, despre care auzise că ar avea puteri tămăduitoare ieşite din comun. O puse în faţa unui ulcior, plin cu apă otrăvită scoasă din izvor.

- Îngeraşule! – îi spuse cu voce dulce vice-regele. Fă ce crezi tu că e mai bine şi curăţă apa asta, şi odată cu ea şi izvorul, şi toate apele de la noi. Salvează oamenii de la moarte, puiule binecuvântat!

- Nu mai plânge! – spuse fetiţa oarbă. Nu mai plânge, pentru că uite, eu pun mâna peste apă şi apa se face bună şi vindecătoare. Şi pun mâna peste sufletul tău şi îl umplu de speranţă şi de încredere. Eşti un om bun şi un conducător devotat. Fie ca apa aceasta să îţi vindece şi ţie rănile sufletului! Dă, Doamne!

Cu aceste cuvinte, micuţa împlini un ritual ştiut numai de ea. Apoi, spre stupoarea vice-regelui şi a tuturor celor prezenţi, fetiţa ridică ulciorul cu apă la gură şi bău cu sete. Se şterse cu mâneca bluzei albe de in şi se ridică senină.

- E gata! Apa e bună! Fiţi binecuvântaţi!

Fetiţa ieşi din încăpere. Nimeni nu îndrăznea să rupă tăcerea. Atunci, vice-regele apucă ulciorul şi, după o scurtă ezitare, bău şi el apă, lung şi cu sete. Toţi se uitau sideraţi la monarhul acesta, care îşi risca viaţa. Văzură însă că ochii vice-regelui se umplură de o lumină supranaturală.

- S-a împlinit un miracol! Apa e bună! Puteţi bea din ea, oameni buni!

Toţi se repeziră să bea, cu o convingere aproape mistică. Simţeau că se produsese într-adevăr un miracol, nu numai în celulele apei, ci şi în sufletele lor. Părea că se terminase o vrajă urâtă, că se risipise un blestem. Erau fericiţi că vor putea trăi de acum încolo fără teamă.

Miracolul apei lucra în ei, aşa cum în fiecare dintre noi lucrează marele miracol al vieţii.