MODEL DE LIDER: SORIN OPRESCU

Cred ca este momentul sa incerc o creionare a acestui profil de lider pe care il reprezinta Sorin Oprescu.

In primul rand, Sorin Oprescu a fost peste tot unde a lucrat un ins incomod, pentru ca nu a fost si nu este obedient, slugarnic ori lingusitor.

Sorin Oprescu a fost si a ramas un rebel, un independent, un non-conformist, un original. Ceea ce i-a uimit pe toti care il stiau a fost sa il descopere in postura de director al Spitalului Municipal (Universitar) ca pe un exceptional manager, ca pe un director care s-a batut pentru interesele spitalului, reusind sa obtina resurse cu care a renovat spitalul si a facut din acesta un model pe care Bucurestiul nu il mai avusese inainte.

Sorin Oprescu a fost si a ramas omul care se cupleaza imediat la realitate, iar un asemenea model este foarte potrivit pentru managementul situatiilor de criza. De altfel, fiind doctor chirurg, Sorin Oprescu stie cum sa se concentreze pe o urgenta si sa o rezolve rapid, curat, eficient, responsabil.

De aceea cred ca ar fi un om extraordinar pentru functia de primar general al Bucurestiului, exact in acest moment de criza, un moment istoric foarte trist pentru Bucuresti, pentru ca acestui splendid oras i se iau cu japca parcurile, i se fura la propriu proprietatile, i se ruineaza monumentele, i se distrug bulevardele, i se jefuiesc terenurile, i se spoliaza bugetul, care este dirijat inspre buzunare alese politic.

Aceste trasaturi ale omului si liderului Sorin Oprescu ma fac sa il prefer ca primar general al Capitalei, al unei Capitale bolnave, aflata intr-o cumplita situatie de criza, pe care numai un foarte bun manager al situatiilor de criza o poate solutiona.

BUCURESTIUL ARE NEVOIE DE SORIN OPRESCU CA PRIMAR GENERAL, PENTRU CA NUMAI EL POATE SCOATE BUCURESTIUL DIN ACEASTA CRIZA DUREROASA!

CE MULT INSEAMNA UN LIDER RESPONSABIL!

Joi, 17 martie, in sala Senatului de la Universitatea Politehnica din Bucuresti, s-a desfasurat un eveniment exceptional. Nu numai ca a fost lansat un nou volum scris de Lester Brown, unul dintre cei mai lucizi dar si mai mai vizionari oameni ai planetei, dar atat felul in care presedintele Ion Iliescu a prezentat volumul intitulat sugestiv “Planul B - Mobilizarea generala pentru salvarea civilizatiei”, cat si entuziasmul cu care a vorbit despre activitatea de cateva decenii a lui Lester Brown si despre cartile acestuia care trateaza despre problemele grave ale planetei, cum ar fi resursele de hrana ori de energie in conditiile in care populatia lumii este mai mare cu 5 miliarde decat in 1900, despre contradictia dintre dezvoltarea civilizatiei si prezervarea planetei, au fascinat audienta!

Dupa ce a oferit in discursul sau nenumarate informatii despre subiectele mentionate, presedintele Iliescu ne-a oferit un regal prin dezvaluirea personalitatii sale complexe. Un om de o inalta tinuta intelectuala, conectat la problematica de ultima ora si la temele cele mai fierbinti aflate in dezbaterea intelectuala si politica planetara, presedintele Iliescu s-a dezvaluit ca un lider politic total, constient si responsabil, facand in permanenta legatura dintre aceste probleme, ce afecteaza lumea in intregul ei, si problemele societatii romanesti, asa cum face numai un lider profund implicat si responsabil.

Faptul ca presedintele Iliescu a evocat numeroase summit-uri internationale la care a participat in calitate de Sef de Stat, evocand probleme apropiate de cele dezbatute in cartea lansata si coroborate cu atitudinile liderilor mondiali pe problemele respective, a constituit o lectie de neuitat. Am avut cu totii ocazia, si cei care il cunoastem deja pe domnul presedinte, dar si studentii care nu il vazusera niciodata in persoana, sa ia act de existenta reala a unui mare si autentic lider, de o anvergura intelectuala, umana si politica intr-adevar exceptionala.

In intregul ei, seara de joi de la Politehnica va ramane ca un eveniment de neuitat pentru toti participantii, o ocazie in care au putut vedea un mare lider, un om politic responsabil fata de tara sa si conectat in permanenta la tot ce se intampla semnificativ in lume.

DESPRE STRATEGIE

Cuvantul “strategie” deriva din grecescul strategya, care insemna “arta generalilor”, numiti de greci strategos.

Strategie insemna deci arta conducerii razboiului, sau arta victoriei. Astazi i-am putea spune arta succesului. Desi, chiar si invinsii au o strategie!

De mai mult de doua mii de ani, strategii militari au elaborat si dezvoltat aceasta arta a razboiului care se dovedeste a avea niste principii fundamentale care, odata decelate si aplicate, pot conduce la victorie ori succes in orice domeniu s-ar aplica ele.

Analistii strategiei au revelat principiile de baza ale acestei arte a conducerii, straduindu-se sa puna in circulatie acele “secrete” ale conducerii coerente si eficiente catre victorie si succes.

Intr-o carte exemplara, publicata in 2002, analistul american William Cohen *19 rezuma principiile strategiei in tabele exemplificative, in care acestea sunt prezentate si in raport cu marii ganditori ai strategiei.

Aceste tabele sunt rezultate din analiza a peste 80 de scrieri ale autorilor consacrati in domeniu, pornind de la generalul chinez Sun-Tzu (500 i. H.) si trecand prin mai modernii strategi militari precum Jomini, Clausevitz ori Sir Basil Lidell Hart.

Despre SUN TZU (sau, cum apare ortografiat uneori, Sun Tsi ) si despre cartea sa fundamentala, intitulata “Arta Razboiului”, stie oricine se preocupa cat de cat de fundamentele strategiei. Despre realitatea biografica a acestui celebru general chinez nu exista izvoare in afara biografiei aparute tarziu, in secolul 2 i. H. Magnifica sa lucrare este insa atat de complexa si de completa incat unii cercetatori pun la indoiala faptul ca Sun-Tzu ar fie existat ca figura istorica reala iar “Arta razboiului” le apare ca fiind o culegere de texte esentiale despre strategia militara.

Carl von Clausevitz (1780–1831) a fost un general prusac ce a luptat impotriva lui Napoleon si o personalitate intelectuala de o exceptionala tinuta. Ca ganditor asupra strategiei, Clausewitz este un clasic , iar celebra sa lucrare despre “Despre Razboi” reprezinta un fundamental material de studiu pentru strategia moderna si pentru clarificarea principiilor acesteia.

Generalul baron Antoine Henri de Jomini (1779-1869) a servit in amata franceza si apoi in cea rusa. A fost un autor prolific, scriind despre campaniile lui Napoleon lucrari ce reprezinta un model pentru studiul sistematic al strategiei. Cea mai celebra lucrare a sa este cea despre “Arta razboiului”, impunandu-se mai ales prin caracterul ei didactic.

Basil Lidell Hart (1895 – 1970) este autorul unei lucrari numite “Strategia” pe care multi o considera ca fiind una dintre cele mai importante carti scrise vreodata despre strategia de conducere in razboiul modern.

Despre principiile strategiei mai exista lucrari similare cu cea a lui William Cohen cum ar fi de pilda cartea lui John M. Collins, intitulata chiar “Principiile Strategiei”, in care autorul face o distinctie interesanta intre unele trasaturi ale strategiei pe care le considera doar “elemente” si altele pe care le considera “principii”.

O alta carte interesanta este cea elaborata de un colectiv de universitari de la Universitatea Princeton al carei titlu este in sine deosebit de sugestiv: “Creatorii Strategiei Moderne : De la Machiavelli la Era Nucleara”.

Unii analisti ai strategiei au decelat zece principii, altii douasprezece sau paisprezece. Le voi enumera aici, intr-o lista cat mai completa:

Obiectivul, fiecare strategie trebuind sa defineasca obiective precise, clare, decisive si care sa fie formulate inteligibil;

Initiativa, care cuprinde atat actia cat si reactia, in functie de situatia de confruntare sau de competitie, cu scopul de a obtine un avantaj;

Concentrarea este considerata de multi strategi, militari sau non-militari, ca fiind un principiu fundamental;

Economia de resurse semnifica a atentie sporita acordata principiului conform caruia trebuie sa aloci resurse maxime acolo unde poti obtine maximum de efect sau de profit si sa le economisesti acolo unde nu este cazul sa dai mai mult;

Pozitionarea, fiind cea care determina miscari coordonate care sa sustina intreaga strategie de atingere a obiectivului;

Unitatea de decizie, ca principiu conform caruia pentru a asigura o maxima coordonare a efortului pentru indeplinirea fiecarei sarcini primite trebuie sa existe un singur responsabil;

Coordonarea, care afirma ca pentru a avea maximum de eficienta , diferitele sarcini trebuie integrate astfel incat sa determine ca intreaga strategie sa aiba maximum de eficienta;

Securitatea este principiul conform caruia trebuie mentinut secretul asupra actiunilor propuse astfel incat posibilele actiuni ale inamicului sau ale unui competitor sa fie nule;

Surpriza este principiul care impune ca actiunile intreprinse sa utilizeze elemente neasteptate , inovatoare, creative, curajoase, neasteptate, surprinzatoare;

Simplitatea , fiind cea care impune o cat mai mare acuratete unor planuri ce se pot aplica cu atat mai bine cu cat sunt mai epurate de elemente parazite;

Flexibilitatea este cea care face ca o strategie efectiva sa se poata schimba rapid pentru a face fata variabilelor realitatii si sa contina obiective alternative;

Organizarea determina ca toate actiunile sa fie organizate in sensul unei eficiente maxime;

Morala este esentiala pentru pastrarea unei atitudini pozitive si optimiste chiar si in conditii mai putin favorabile;

Exploatarea fiind cea care determina mentinerea momentului actiunii pana cand succesul este complet.

Exista si analisti ai strategiei care au curajul sa reduca totul la trei intrebari: Unde suntem acum?// Unde vrem sa mergem?// Cum sa ajungem acolo? Sau, cum spun specialistii in Strategie, dat fiind ca strategia este Planul, sau Modul de organizare a unei actiuni, trebuie sa avem in vedere Finalitatile, Caile si Resursele.

Liderii strategici se focalizeaza mai mult, spun acesti analisti, pe definirea contextului strategic si pe intelegerea artei si rolului unei “strategii narative”. Ei par sa fie mai mult arhitectii unui perfect proces al strategiei decat ai unui perfect produs al strategiei, ceea ce inseamna ca leadership-ul strategic este inca in curs de definire si de coagulare!

Liderii NATO si liderul Rusiei

Summit-ul NATO de la Bucuresti a prilejuit cateva revelatii din perspectiva leaderhip-ului politic si de securitate. Mai inainte de orice altceva, am putut constata cu oarecare stupoare, o Alianta Nord-Atlantica aflata in deruta, din cauza slabiciunii liderilor sai si a contextului politic international creat in principal de SUA. Deruta Aliantei a fost foarte vizibila, mai ales prin incapacitatea coerentei de decizie vizand largirea spre estul periculos, aderarea Ucrainei si a Georgiei fiind considerata ori inadvertenta ori generatoare de tensiuni.

In fata acestei situatii, Summit-ul de la Bucuresti a fost o incercare, oarecum disperata, de a da in lume un mesaj de solidaritate a statelor membre NATO cel putin in fata terorismului international, ceea ce s-a si reusit. Faptul ca in Afganistan si Irak se continua alimentarea cu trupe a teatrelor de razboi si ca se configureaza un nou front in Iran, a fost practic victoria majora a leadership-ului american, care a utilizat si continua sa utilizeze NATO ca pe o organizatie patronata majoritar de SUA.

E adevarat ca pe micile probleme, cum a fost admiterea acum ori mai tarziu a Macedoniei, sau formularea finala privind Ucraina si Georgia, si-au facut jocul de orgolii si puterile europene, prin liderii acestora, Franta si Germania parand sa recupereze ceva din demnitatea pierduta in ecuatia de dominare pe care Europa o are cu America.

Dar, dincolo de toate acestea, NATO a parut sa raspunda, nemarturisit, la comenzile subliminale dictate de Rusia. Liderii NATo s-au jucat de-a dominatia si decizia si coerenta doar in primele doua zile ale Summit-ului de la Bucuresti, pentru ca in a treia zi sa se dezvaluie completa lor supunere, stranie aproape, la comenzile liderului de la Kremlin.

Putin s-a dovedit a fi vedeta incontestabila a Summit-ului de la Bucuresti, in ciuda faptului ca liderul de acum al Rusiei este la sfarsitul mandatelor sale! Putin s-a dovedit a fi singurul lider politic care stie sa puna deschis pe tapet problemele politice si de securitate, astfel incat pozitia sa de forta sa fie vizibila, directa si fara echivoc.

Si asta, in timp ce liderii NATO isi tot cautau cuvintele, astfel incat ipocrizia politica ajunsese la un apogeu greu de suportat. Depasit poate doar de Traian Basescu, ale carui afirmatii pareau sa acrediteze ideea ca abia acest Summit a luat act de importanta strategica a Marii Negre! Trist si deceptionant acest mod de a iti prezenta interesele, in timp ce lectia liderului Rusiei a fost aceea a sustinerii directe, clare si puternice a intereselor nationale, mai presus de orice!

TRAIAN BASESCU incepe sa instaureze regimul autoritarist

Am reflectat asupra a ceea ce s-a intamplat zilele trecute, cand presedintele Romaniei a vituperat impotriva ziaristilor care ii “ataca” familia, impotriva mogulilor de presa si a televiziunilor care indraznesc sa mai aiba si alte opinii decat cele prezidentiale, ceea ce este intolerabil pentru domnul presedinte Traian Basescu, fost democrat, actual popular, viitor dictator! (Poate ca abia dupa aceasta perioada, va putea fi cu adevarat apreciata presedintia inteligenta si echilibrata a lui Ion Iliescu!)

Atacul lui Traian Basescu la adresa presei este incununarea strategiei sale de instaurare a unui regim autoritarist si face parte din procesul de trecere de la democratie la dictatura. Instaurarea regimului autoritarist al lui Traian Basescu se desfasoara ca la carte, urmand exact acei pasi pe care ii descrie literatura de leadership ca fiind cei ce definesc acest proces de trecere de la un regim democratic, in care statul de drept si institutiile acestuia sunt respectate si functionale, la un regim personal, de putere autoritara si dictatoriala, asa cum se pregateste Traian Basescu sa instaureze in Romania, inca de la instalarea sa in functia prezidentiala, pe care o submineaza cu aceeasi ardoare cu care distruge democratia.

Acest proces a inceput cu transformarea Constitutiei tarii dintr-un document fundamental intr-unul interpretabil, conform cu vointa de putere nelimitata care il mana pe Traian Basescu. A continuat cu atacul furibund la adresa Institutiilor Statului de drept, respectiv Guvernul si Parlamentul, nerecunosterea acestor institutii insemnand o incalcare grava a democratiei si dezvaluind setea de putere nesfarsita a presedintelui Basescu. A fost ingenunchiata justitia, manipulata opinia publica, santajata clasa politica, denigrate personalitatile marcante, distorsionat adevarul in asa fel incat el sa para a fi apanajul exclusiv al sefului Statului. Acestea sunt metode clasice!

Acum ataca presa, jucand rolul de “tata de familie”, ca sa nu se vada ca acel copil pe care il apara este o femeie de 27 de ani care are ambitii politice la fel de dictatoriale ca ale tatalui, ascunzand fraudele cumplite pe care presedintele le-a patronat dintodeauna, sfidand opinia publica, ascunzand faptul ca “tonomate de euro” sunt oameni apropiati domniei sale si nu ziaristii ale caror opinii sunt critice la adresa sa. In afara de asta, atacul la adresa presei e menit sa arate tuturor jurnalistilor din Romania cine este Stapanul, amenintandu-i si aratandu-se gata de orice, pentru a-i pedepsi pe cei care au alta opinie. Si astfel, Dictatura e gata! Se instaureaza fara sa mai aiba cine sa ne faca atenti la asta!

Deci, dragi romani, puteti dormi linistiti! Exact ca pe vremea FNI-ului. Voi dormiti iar Romania devine dictatura, sub conducerea Marelui Conducator, Capitanul Traian Basescu, intrand intr-o epoca sinistra, din care nimeni nu ne mai salveaza. Ce urmeaza? Haideti sa vedem ce spun expertii in leadership. Urmeaza moartea democratiei, care odata rezolvata, nu mai ramane decat ca si Romania sa fie lichidata, ceea ce se poate intampla mult mai curand decat ne imaginam!

UN SCURT COMENTARIU

 

(Un scurt comentariu extras din GÂNDIREA MILITARA ROMÂNEASCĂ, nr.6/2007)

 

Evenimente editoriale

 

“Am ţinut să pun întreaga construcţie privind liderii

şi leadershipul politic în relaţie cu o direcţie teoretică

foarte importantă a lumii de azi – postmodernismul, afirmat

iniţial ca un curent artistic, dar adoptat rapid şi în studiile

politice şi de securitate. Alegerea mea porneşte din convingerea

că postmodernismul favorizează manifestarea particularităţii

şi diversităţii, poate fi util afirmării locale şi naţionale,

în condiţiile în care mari construcţii politice de securitate,

de tip Uniunea Europeană sau noua arhitectură europeană

de securitate, au căpătat o tot mai puternică preeminenţă”,

mărturiseşte Maria BARBU, poetă şi expertă în leadership,

în Postmodernismul, liderii şi crizele, volum apărut la Editura Militară.

Pornind de la definiţia “noului curent teoretic – postmodernismul”, autoarea face

o caracterizare a societăţii contemporane şi, ceea ce este important, aduce în atenţie faptul

că, în cadrul teoriei postmoderniste, sunt subliniate elemente precum “identitatea, localismul,

specificitatea şi chiar na]ionalismul în forma sa benignă, cultural-identitară …, elemente

apărate cu tărie de postmodernismul exprimat de principiul subsidiarităţii, care reglează

relaţiile din sistemul atât de complex al arhitecturii europene”. În acest context, accentul

este pus pe modelul de leadership oferit de postmodernism, întrucât, în opinia autoarei,

acesta va fi modelul ales pentru viitor. Un astfel de lider este “creativ şi vizionar …,

este un constructor de echipe autonome, flexibile,

pe care le poate utiliza în procesul de leadership general

ori în gestionarea specifică a unor situaţii de criză”.

DRAMA DIN TERITORIU

Am fost in teritoriu, cum spun politicenii, adica am iesit din scumpa noastra Capitala si, dupa multe ore de mers prin intuneric si gropi ceva mai mici decat cele din Bucuresti, am ajuns aproape de granita noastra cu Republica Moldova. M-am dus acolo de bunavoie si nesilita de nimeni, ba chiar cu placere si cu dorinta de a cunoaste niste oameni despre care mi se spusesera numai lucruri bune. Dar, trebuie sa marturisesc, m-am dus si cu o anume indoiala, nestiind prea bine ce fel de personalitati ori ce atmosfera voi gasi in zona respectiva.

Va veti intreba de ce am pus acel titlu. Pentru ca in teritoriu am descoperit adevarata drama politica. Ceea ce in Bucuresti este doar circ , in teritoriu se transforma in destine contorsionate, in oameni ajunsi la carma administrativa si pusi pe luat tot cu pretul unei prostitutii politice pe care concetatenii nu o mai pot inghiti. Am vazut cum se racoleaza mercenari politici inca de pe acum pentru viitoarele alegeri locale, cum se bate palma pentru a distruge pnl-ul pentru a face loc pd-l-ului. Si am mai constata ceva. Ca psd-ul e tare de tot, oricat incearca cei din capitala sa-l faca mic-mic. Este insa si tare nemultumit de conducerea de la centru.

Am descoperit deasemenea ca provincia romaneasca este mai inteligenta, mai coerenta si mai competenta decat capitala, cel putin la nivelul. Sigur ca exista si smecheri, care fac ceea ce fac si cei de la centru, adica mint si fraudeaza, si material si moral. Dar acolo, in teritoriu, exista si reactii clare impotriva acestor preceduri politice imunde. Exista oameni puternici ca personalitate, care isi pun inteligenta si averea in slujba binelui general. Stiu ca nu va vine sa credeti, pentru ca nici mie nu imi venea sa cred asta. Dar asta este adevarul-adevarat si asta este pentru mine o renastere a sperantei si a optimismului.

Despre amanuntele acestei descoperiri voi povesti in detaliu intr-o postare viitoare.

Leadership-ul autoritarist si crizele

Un model de care am ajuns să ne temem cu toţii, indiferent de tipul de putere politică, este modelul de leadership autoritarist, care, augmentat de aşa-zisele motivaţii ale unei crize, poate deveni devastator pentru orice tip de societate. Trebuie să acordăm o atenţie specială acestui model de leadership periculos, a cărui combinaţie cu criza însăşi, poate determina o situaţie pe care, fără teama de a exagera, o putem considera letală.

Un leadership poate deveni autoritarist fiind favorizat de criză în următoarele situaţii favorizante:

- prin inerţia autoritarismului practicat în mod curent şi în situaţii de normalitate;

- prin glisarea autorităţii de la instituţiile abilitate către un anume lider, fără nici o motivaţie reală ori funcţională, pe parcursul crizei;

- prin preluarea forţată şi nepermis de abuzivă a puterii de către un lider, care profită de criză, desfigurând moral şi politic demersul de leadership sau, în sfârşit,

- prin preluarea puterii totale de către un lider care a provocat respectiva criză tocmai pentru acest scop.

Prima situaţie este aceea în care, pentru a soluţiona o criză, indiferent de ce natură este aceasta, se optează pentru un leadership de tip autoritarist, din cauză că acesta este stilul pe care îl utilizează liderul sau liderii respectivi şi în situaţii de normalitate, chiar dacă în mod curent este mai disimulat. Astfel de lideri sunt “cei mai interesaţi în a-şi creşte autoritatea şi impactul asupra celorlalte instituţii ale statului ca şi asupra cetăţenilor prin menţinerea crizei.” “Crizele reprezintă de fapt, pentru astfel de lideri politici, cele mai fructuoase oportunităţi de a se afirma”, de a-şi consolida puterea şi de a-şi afirma fără echivoc dominaţia pe care o exercită asupra tuturor instituţiilor statului, observă Huntington.

Şi tot el afirmă: “Pentru acei lideri cărora le lipseşte judecata, viziunea şi nervul, problemele obişnuite pot uşor vira spre crize, şi a proclama o situaţie dată ca fiind o criză poate fi deseori profitabil pentru respectivii lideri.” Astfel de lideri se prevalează de poziţia pe care o ocupă pentru a controla criza însăşi, impunând opiniei publice propria concepţie asupra crizei şi propriul desfăşurător.

A doua situaţie este cea în care se produce o glisare a autorităţii dinspre anumite instituţii ale statului către liderul “suprem”. Sub pretextul că liderul cel mai mare reprezintă şi autoritatea cea mai mare, leadership-ul de criză se transformă într-unul autoritarist. Liderul are comanda centrală. El este cel care se consideră singurul îndreptăţit să ştie cauzele crizei, el este singurul care decide dacă respectiva criză va avea consecinţe pe termen scurt sau pe termen lung.

Desigur, liderul se va considera singurul capabil să găsească soluţii pentru ieşirea din criză şi va “da comandă” celorlalte instituţii ce trebuie să facă şi tot el va accelera sau temporiza aplicarea anumitor metode de soluţionare prin decizii unilaterale, pe care doar le va comunica instituţiilor. Liderul va fi singurul care va hotărî care este momentul final al crizei şi îl va decreta ca atare şi, fără îndoială, tot el va fi autorul unic al strategiei post-criză, celelalte instituţii având doar rolul de executant, fiind complet subordonate liderului.

A treia situaţie, în care avem a face cu un leadership autoritarist, este aceea în care liderul preia forţat puterea prevalându-se de urgenţele şi pericolele crizei. Conducându-se după principiile comenzii centrale şi autoritare, liderul va face din criză rampa de lansare a puterii şi autorităţii sale. El poate proceda în felul următor: mai întâi de toate, liderul va forţa mass-media să se conformeze exclusiv autorităţii sale, acuzându-i pe cei care formulează vreo îndoială că periclitează securitatea naţională, deci atât securitatea cetăţenilor cât şi a statului, fiind acuzaţi că sunt manipulaţi de forţe ostile.

Desigur că toate celelalte forţe politice ori sociale care nu dau dovadă de totală obedienţă se transformă imediat în adversari şi sunt taxaţi drept “duşmani ai poporului”. Liderul care preia forţat comanda îşi aserveşte serviciile de informaţii şi pe cele poliţieneşti, pentru a-şi pedepsi opozanţii şi pentru a-şi şantaja camarazii. Una dintre marile obsesii ale liderilor autoritarişti o reprezintă conducerea armatei, ai căror conducători “supremi” se autointitulează. Tot în sfera acestei obsesii se înscrie şi justiţia, ce trebuie neapărat aservită liderului, dându-i acestuia posibilitatea să îşi anihileze adversarii politici, folosindu-se de paravanul justiţiarităţii.

Prin suspendarea funcţionării instituţiilor democratice în numele stării de urgenţă determinată de criză, liderul respectiv devine un dictator pe care nu numai propria paranoia îl alimenteaza ci, deja, toată opinia publică, aservită prin manevre de tipul celor enunţate de noi anterior, alimentare la care participă şi “noile” instituţii numite de faţadă “democratice”, dar care sunt în fapt instrumente ale unui regim de dictatură şi teroare.

A patra situaţie este aceea în care liderul însuşi declanşează o criză internă, sau chiar internaţională, pe care o soluţionează în mod autoritarist şi de care se serveşte fie pentru a prelua imediat puterea completă, fie pentru a-şi augmenta într-atât puterea pe care o deţine deja, încât îşi arogă titlul de erou mai presus de lege, ceea ce înseamnă în fapt absolutism.

În acest din urmă caz, liderul poate face declaraţii publice prin care să acrediteze ideea excepţionalei importanţe pe care o au informaţiile secrete în formularea deciziilor sale, iar opinia publică naţională va fi forţată să facă opţiuni, cel mai adesea dezonorante, aşa cum s-a întâmplat în epoca nazistă sau în cea bolşevică, epoci care au stimulat delaţiunea şi trădarea.

Aspectele economice şi financiare care privesc criza vor fi extrem de ocultate, în ciuda faptului că ele ar trebui aduse la cunoştinţa opiniei publice iar legea şi justiţia vor fi obligate să devină obediente faţă de liderul politic respectiv, el fiind de altfel singura autoritate cu prerogative de comandă. În acest fel, jocul democratic devine superfluu, iar criza va fi salutată ca fiind salutară. Desigur, numai pentru lider, nu şi pentru restul societăţii, care în acest scenariu nici nu mai contează.

Ceea ce am putut constata prin analiza celor patru situaţii a fost evidenţa faptului că o criză nu este doar o nenorocire în sine, o tragedie limitată, ci poate deveni o dramă perpetuă, prin “contribuţia” nelegitimă şi iresponsabilă a factorului politic. Importanţa pe care trebuie să o acordăm personalităţii liderilor în timpul unei crize este esenţială nu numai pentru modul în care se va ieşi din criză, ci mai ales pentru modul în care va continua să funcţioneze societatea în perioadele de post-criză.

Ascensiunea liderilor autoritarişti ca rezultat al crizelor, pe care în marea lor majoritate chiar aceşti lideri le declanşează, este un fenomen prin care se încearcă o resuscitare forţată a modelului de leadership tiranic şi discreţionar. Este un abuz la adresa cursului firesc al istoriei contemporane, utilizându-se prerogativele puterii şi oarecum naivitatea şi idealismul popular, al acelor mase de oameni însetaţi de a găsi în actualitate modelele eroice ce populează fantasmele naţionale.

Trebuie să ne păstrăm spiritul critic şi să veghem permanent pentru ca acest model de leadership autoritarist, clasificat pe bună dreptate ca făcând parte dintre cele mai cumplite orori ale trecutului, să nu se mai întoarcă niciodată.

Cui ii este frica de Adrian Nastase?

Atunci cand Adrian Nastase era prim-ministru al Romaniei si presedintele PSD, faptul ca lucrurile mergeau bine parea un dat natural. Tot ceva natural a aparut si procentul enorm obtinut de PSD in alegerile din decembrie 2004, desi venea dupa patru ani de guvernare. Dar de guvernare buna. In campania prezidentiala de atunci, Adrian Nastase a obtinut cinci milioane de voturi, iar Traian Basescu, cu mai putin de un procent in plus, a ajuns la Cotroceni si se poarta acum de parca el singur ar fi luat toate voturile, ceea ce este si inelegant si nedemn.

Ce ar avea PSD sa ii reproseze vreodata lui Adrian Nastase? Nimic. Dar atmosfera din acest partid a degenerat dupa preluarea conducerii partidului de catre Mircea Geoana, mai ales pentru ca a fost o victorie obtinuta prin jocuri de culise si nu printr-o lupta barbateasca. Cred ca asa se intampla atunci cand oamenii din rangul doi ajung in lumina reflectoarelor. Se produce fie un histrionism demagogic si necontrolat cum are Traian Basescu, fie o agitatie incoerenta politic si impardonabila moral, cum are Mircea Geoana.

Analiza mea este aceea a unui om detasat de luptele intestine, cum obisnuia sa spuna marele George Calinescu, atunci cand facea analiza evenimentelor istorice prezentate de cronicari, de exemplu. Dupa ce l-au obligat pe Adrian Nastase sa se retraga din toate functiile detinute, actuala conducere PSD continua sa tremure isteric de cate ori acesta revine. Si nu are cum sa nu revina. Personalitatea politica a lui Nastase este coplesitoare, cu atat mai mult cu cat actualul PSD pare un partid de pigmei, dupa ce fusese partidul granzilor, adica al marilor lideri politici.

Mi se pare si ridicol sa vad cum se arunca acum pe scena politica romaneasca tot felul de anonimi, in timp ce o mare personalitate politica de talia fostului premier Nastase este tinuta la colt. Nu este nici firesc si nici productiv pentru Romania, ci dimpotriva. Si, ca sa raspund la intrebarea pe care am pus-o in titlu, de Adrian Nastase ii este frica in mod clar actualei conduceri a PSD, care s-a dovedit inapta sa faca un leadership adecvat unui asemenea partid urias, pe care au ajus sa il tarasca intr-o mocirla poltica ce convine de minune prezidentului actual.

De Adrian Nastase le este frica dinozaurilor si smecherilor din PSD dar si pseudo-liderilor de aici si din tot spectrul politic romanesc. Si asta pentru ca revenirea lui Adrian Nastas pe scena politica romaneasca ar dezechilibra enorm balanta politica dinspre Traian Basescu, stricand jocurile tuturor celor care de trei ani incoace fac jocuri extrem de profitabile. Numai ca eu cred ca Romania are neaparata nevoie de Adrian Nastase, asa cum are si PSD-ul nevoie sa redevina un partid puternic si coerent. Fara o stanga politica substantiala, Romania nu va face decat politica de cafenea, ceea ce este absolut inadmisibil!

PUTERE SI AUTORITATE POLITICA

Autoritatea reprezintă sursa puterii politice, a deciziei politice şi a iniţiativei politico-strategice. Liderul politic de top este cel care exprimă în concret autoritatea, instituţiile majore ale Statului sunt deasemenea expresii ale autorităţii naţionale, iar Statul însuşi poate fi expresia autorităţii atunci când ne referim la politica internaţională. Fără autoritate, iniţiativa politică şi desigur decizia politică sunt irelevante, deoarece numai autoritatea este cea care le dă consistenţă şi forţă de a opera în realitate.

Autoritatea - spune Gh. Teodorescu în cartea sa despre “Putere, autoritate şi comunicare politică” – “are drept corelate principale dominaţia, suveranitatea şi guvernarea.” Şi tot el afirmă că nici o autoritate nu este unanim şi egal recunoscută într-un domeniu, după cum nici nu poate fi autoritate pentru toate domeniile. “Autoritatea absolută este un privilegiu divin, iar delegarea unei astfel de prerogative către un magister pamântean se află la originea tuturor formelor de idolatrie şi a marilor abuzuri pe care le inspiră această ultimă specie de autoritate” spune Gh. Teodorescu în opera citată anterior.

Desigur, nu putem trece peste realitatea istorică a autorităţii având fundamente religioase, când între politic şi divin se crea o intimitate tulburătoare şi fascinantă totodată, ambele reunindu-se şi regăsindu-se în persoana sacră a Prinţului, Regelui, Împăratului. Mai recent în istorie, unii dictatori s-au autoproclamat figuri mesianice!

Pentru ca autoritatea să se exercite în mod legitim ea trebuie să aibă un cadru apropriat de manifestare. Pentru a discuta despre cadrul de manifestare al autorităţii avem obligaţia să vorbim despre ierarhie, ca find “leagănul” care a făcut, din cele mai vechi timpuri, ca autoritatea să se dezvolte, de la formele benigne, până la cele mai exacerbate şi chiar maligne forme.

Structura ierarhică a apărut încă din epoca pre-modernă, dar, mai ales pentru paradigma modernistă, ea s-a instalat ca forma cea mai propice pentru manifestarea deplină a autorităţii formale, cum ar fi de exemplu autoritatea militară sau autoritatea politică. Depozitarul autorităţii este în acelaşi timp şi sursa iniţiativelor şi deciziilor, autoritatea reprezentând în sine o incontestabilă forţă decizională. Autoritatea în sistemul ierarhic se manifestă în registrul puterii şi al forţei, al puterii decizionale şi coercitive în dauna autorităţii liber acceptate.

Toate sistemele politice în care a prevalat schema ierarhică au promovat autoritatea, în toate formele ei, până la excesele cele mai aberante. De la cel sclavagist ori feudal până la cel comunist, sistemele politice au reprezentat creuzete ale autorităţii văzută ca putere şi forţă coercivă. Desigur că prin forţă se înţeleg conţinuturile militare, în timp ce puterea defineşte mai ales conţinuturile decizionale.

Paradigmele ierarhice ale autorităţii aparţin epocilor pre-moderne şi modernismului. Sistemul postmodernist este cel care redescoperă virtuţile formulelor cooperative şi participative. În spirit postmodernist, ierarhiile se modifică astfel încât practic fiecare nivel poate să aibă şi el poziţii de top, iar pe ansamblu se diminuează considerabil presiunea autorităţii concepută ca dominaţie, făcând din ce în ce mai mult loc autorităţii concepută ca putere decizională şi competenţă.

Sursa deciziilor se descentralizează, punându-se accentul tot mai mult pe responsabilizare mai mult decât pe formulare. Autoritatea liderului postmodernist este mai puţin o autoritate poziţională, cât o autoritate morală. Este interesant de urmărit în perspectiva dezvoltărilor postmoderniste felul în care îşi face reapariţia elementul moral, ca fiind un criteriu al autorităţii, iar teoriile recent apărute în lume, în mod special teoria postmodernistă, converg spre a creiona un model de leadership care să aibă drept criteriu fundamental elementul moral.

Lucrări de mare reverberaţie teoretică, aşa cum este cartea lui Noel Tichy, intitulată “Ethical Provocation” (“Provocarea Etică”), pun problema conţinutului etic, care este în fapt morala aplicată public, al demersului de leadership, deoarece un leadership poate fi mai mult sau mai puţin eficient din punct de vedere tehnic, managerial, dar nu îşi poate permite să fie lipsit de etică, deoarece consecinţele asupra societăţii sunt dintre cele mai sinistre, afectând în mod fundamental identitatea naţională. 

Ori, aşa cum am mai afirmat, identitatea naţională este esenţa, “miezul” pe care îl protejează securitatea naţională. Rezultă că un leadership lipsit de etică, practicat de un lider lipsit de morală, afectează negativ şi distorsionează dramatic securitatea naţională. Multe dintre instituţiile democratice actuale au fost concepute pentru a cenzura excesele de autoritate în formularea deciziilor politice ale celor care se află în poziţii de înaltă răspundere. Este o cenzură necesară şi obligatorie.

Din punctul de vedere al securităţii, trebuie să ţinem cont de sursa autorităţii care formulează decizii politice, ce se răsfrâng cu atât mai puternic în viaţa oamenilor şi a Statelor cu cât poziţia de autoritate emitentă este mai puternică, sau mai credibilă. Este important de subliniat faptul că autoritatea politică exacerbată de un leaderhip dictatorial vizează să preia controlul, să accentueze dominaţia. A domina nu este sinonim cu a conduce.

Autoritatea exacerbată, cunoscută sub numele de autoritarism, nu se susţine prin conţinuturile proprii ale autorităţii, ci prin forţă, opresiune, coerciţie. Încă nu se cunoaşte, în afara autorităţii religioase poate, nici un alt tip de autoritate, din nici un sistem politic, care să nu fi făcut sau să nu facă uz de presiune, şi, în ultimă instanţă, de forţă. Lăsată să se manifeste într-un mediu prea permisiv, sprijinită şi augmentată de centralizare excesivă ori de cumul de putere, autoritatea se poate transforma uşor în autoritarism şi tiranie, în dictatură criminală.