INSOMNIA

am ieşit din grotele insomniei,

cu ziduri purpurii,

coralii visului mi se lipesc de picioare.

nu mă mai pot ridica din braţele tale,

din somnul tău

închis în jurul gâtului meu,

ca o cătuşă de aur.

iar şi iar,

te surprind jefuind

dulcele meu tezaur.

proiectele noastre se înalţă

şi se întind

până la marginea pământului.

suntem meşteri pietrari

care muncesc

să îşi toarne temeliile gândului.

alge, iluzii, melci carnivori

ne macină launtrul

din noapte până în zori.

lasă-mă să adorm în inima ta

şi poţi să mă iubeşti,

ori poţi să mă omori.

INTOARCEREA IN EDEN

De mult timp ma privez de natura. O vad mai mult pe geam sau din masina si credeam ca e destul, dar nu e asa. iiri am simtit cum ma copleseste o irepresibila nevoie de natura, iar drumul meu la munte a semanat cu un drum initiatic, cu o intoarcere in Eden. Paream sa fiu o Eva noua, intr-un paradis neverosimil de frumos, in care domina muntele, majestuos si puternic.

Cred ca asa imi apare mie Dumnezeu, ca un munte iradiind splendoare si putere. Asa incat aceasta apropiere este cu adevarat semnificativa perntru cea care am devenit, pentru ca ma simt cu adevarat noua si purificata. Este atata liniste si splendoare acolo, incat simt ca ma cuprinde ameteala, acea ameteala dulce a visului profund, transformat in mod miraculos in realitate.

Ma intorc in Eden, incep sa exist cu o noua forta divina in mine, cu un suflu mai inalt si mai pur. Cei care vor zambi condescendent de o asemenea traire sunt doar niste bieti muritori ignoranti, condamnati la intunericul egoist. Eu vreau sa ma intorc in Lumina si muntele pe care l-am parcurs ieri e treapta mea spre cer!

PURIFICARE

din capcana mândriei

nu mă poate nimeni scăpa,

decât lacrima mea.

în plânsu-mi dens stă, fragedă,

fiinţa

întreagă, perfectă.

tu dai peste uitatele-mi tipare.

le rupi.

eu ţip. mă doare.

se smulg din mine parcă

iluziile lumii

şi plânsul meu devine arcă.

mă pot salva pe mine

şi-mi pot salva străbunii.

sunt nouă.

numai ochii plâng

o ploaie amară.

tu îmi întinzi o mână,

ori un gând.

din cipurile-ascunse-n oameni

se-aude scrâşnet şi ocară.

cine le-a pus acolo,

să fie pentru noi

ca pietrele de moară?

ne ţinem amândoi de marginile

serii

şi în sărutul pur

îi facem loc durerii.

META-REALITATEA IUBIRII

pe unde crezi că circulă realitatea

în noi?

prin vene, prin piele,

prin sori ori noroi?

eu simt realitatea ca pe o haină

prea strâmtă,

care mă frământă,

care mă cheamă să o despic,

în trei, în patru,

în zece, în infinitul mare

şi-n infinitul mic.

mă pierd printre construcţii prea rigide,

în naşteri, cununii,

şi muşuroaie sfinte ori perfide,

dar ceea ce vreau eu e mult mai sus,

mai departe

şi mai nepătruns.

în care coastă,

m-ai ascuns, Doamne?

în coasta celui iubit,

de atâtea ori căutat

şi neghicit

şi găsit abia acum,

cu toate culorile atârnate în prun?

încă mă tem de întuneric şi de noapte,

încă mai ascult în iarba lumii

şoapte,

dar nu mai caut atât, ci găsesc.

realitatea se simte încordată

până la ţipăt,

până la plâns.

numai iubirea se desface lin,

din clipele noastre de preaplin,

şi ne lasă translucizi

şi iluminaţi.

câţi copaci ai memoriei

au căzut seceraţi

de grobiene topoare?

în taina mea te primesc

şi contopirea aproape ne doare,

dar dincolo de ea stăm,

precum mirii,

în meta-realitatea iubirii.

DIN TREAPTA IN TREAPTA

din treaptă în treaptă,

din şoaptă în şoaptă.

spaimele se sting şi învinge lumina.

se arde frunzişul

şi sufletul pur

se caută-n alte scheme vitale,

se construieşte cu alt contur.

între două universuri

pari aninat

de un fir nevăzut,

de o liană străină.

din alte sensuri tu compui o grădină,

cu alte văi şi alţi munţi.

parcă aduşi din altă dimensiune stelară.

originea ta selenară

mă face să te caut în nopţile lungi,

solara mea coapsă vibrând

după mâinile tale însetate.

numai dimineţile se lasă numărate,

dar niciodată săruturile.

sunt prea emfazate, s-ar putea spune,

într-un limbaj preţios,

cu miros de tăciune.

ce frumos

ştii tu să pui pietrele toate,

în locuri nenumite

şi ascunse, ori încă nereperate

de iubirea adâncă.

e noapte înaltă cu lună plină,

inima noastră, din treaptă în treaptă,

se poleieşte

şi se spală de rugină.

VIRTUALUL REAL

uneori, într-un copac virtual

cântă privighetoarea reală.

nimeni nu ştie

cum a pătruns adevărul aici,

în acest muşuroi de furnici.

între virtual şi ideal

se dă o luptă aproape brutală.

între gândul meu şi inima mea

e o prăpastie imaginară.

stau lângă tine şi scriu,

stai lângă lună şi compui

pentru mine o noapte.

printre ierburi digitale sunt şoapte

pe care le auzim amândoi.

într-un balansoar al iubirii din noi

stăm îmbrăţişaţi.

dincolo de orizontul tastelor

se nasc şi mor împăraţi.

numai că nouă nu ne pasă de ei.

suntem cu mult mai puri

şi mai luminaţi.

ZBOR SI LUMINA

sertarele luminii s-au descuiat,

toate obiectele s-au înviorat

şi toată realitatea s-a trezit.

o partitură ţipă în pian

şi-mi răsuceşte inima

spre răsărit.

te caut şi te strig.

nu vreau să fie în van.

în labirint, tu eşti dedal şi eu icar,

nestapanitu-mi zbor

făcându-mă arc suprauman.

nu mă laşi să mă frâng,

nu mă laşi să plâng,

nu mă laşi să exist

decât în pieptul tău.

o aripă de vis,

o lumină ce sfidează noaptea

şi sparge cerul.

tu vrei să fiu misterul

acestui univers deschis înăuntru

şi afară uitat veşnic închis.

lumină din lumină, preaplinul

promis

la început de lume.

te aştept să mă inaripezi

şi să-mi dai nume.

MELANCOLIE

Undeva, in adancul cel mai adanc al sufletului nostru, exista o raza divina, care ne face sa vedem Adevarul-adevarat si sa intelegem Frumosul si Binele.

Daca in lupta noastra cu realitatea mica, cu aceasta realitate a existentei, ne simtim la un moment dat coplesiti de povara unor momente, atunci trebuie doar sa invocam acea Raza, si totul se va lumina.

Dar, daca in adanc este acea raza, de ce ne obsedeaza intr-atat Inaltul? Pentru ca raza aceea din noi vine din Inaltul Divin, din acea sursa de energie si lumina pe care o numim Dumnezeu!

INTRE REALITATE SI IDEAL - poem

între realitate şi ideal

e val,

e iubire, lumină şi trup.

între mine şi tine

silabele se rup

şi se transformă în aripă.

nicăieri nu se mai cerne timpul

şi nici o clipă

nu ne apasă.

lasă,

te rog,

cântecul să curgă pe coapsă!

frânge omoplaţii

ca pe o pâine,

care să ne ajungă şi azi şi mâine!

haide, vino în realitate!

idealul dulce

între coaste se zbate

în formă de inimi.

numai noi mai ştim

secretul puţinilor heruvimi

care-au avut curaj să coboare în timp.

din tine,

eu mă întorc în cuvântul-olimp,

iar tu te aduni

şi te transformi în arcuri

şi minuni.

SARUTUL DIVIN - poem

perfect e prea puţin.

ne-am redimensionat

şi ne-am găsit

capabili de sublim.

silabele şoptite

stau roşii ca nişte căpşuni

ascunse în iarbă.

în lut.

din sărut în sărut,

mierea curge

şi parcă se-ncurca-n minuni.

doi copii, mai nebuni

ne-am trezit deodată.

braţele nu ne mai ajung,

gurile-n ele se îmbată.

pun pietriş peste apa ta toată,

o fântână cu roată,

un izvor susurand.

în imensa dorinţă, palmierii înalţi

ne fosnesc şi ne cheamă,

îngânând rugăciuni.