DESPRE STRATEGIE

Cuvantul “strategie” deriva din grecescul strategya, care insemna “arta generalilor”, numiti de greci strategos.

Strategie insemna deci arta conducerii razboiului, sau arta victoriei. Astazi i-am putea spune arta succesului. Desi, chiar si invinsii au o strategie!

De mai mult de doua mii de ani, strategii militari au elaborat si dezvoltat aceasta arta a razboiului care se dovedeste a avea niste principii fundamentale care, odata decelate si aplicate, pot conduce la victorie ori succes in orice domeniu s-ar aplica ele.

Analistii strategiei au revelat principiile de baza ale acestei arte a conducerii, straduindu-se sa puna in circulatie acele “secrete” ale conducerii coerente si eficiente catre victorie si succes.

Intr-o carte exemplara, publicata in 2002, analistul american William Cohen *19 rezuma principiile strategiei in tabele exemplificative, in care acestea sunt prezentate si in raport cu marii ganditori ai strategiei.

Aceste tabele sunt rezultate din analiza a peste 80 de scrieri ale autorilor consacrati in domeniu, pornind de la generalul chinez Sun-Tzu (500 i. H.) si trecand prin mai modernii strategi militari precum Jomini, Clausevitz ori Sir Basil Lidell Hart.

Despre SUN TZU (sau, cum apare ortografiat uneori, Sun Tsi ) si despre cartea sa fundamentala, intitulata “Arta Razboiului”, stie oricine se preocupa cat de cat de fundamentele strategiei. Despre realitatea biografica a acestui celebru general chinez nu exista izvoare in afara biografiei aparute tarziu, in secolul 2 i. H. Magnifica sa lucrare este insa atat de complexa si de completa incat unii cercetatori pun la indoiala faptul ca Sun-Tzu ar fie existat ca figura istorica reala iar “Arta razboiului” le apare ca fiind o culegere de texte esentiale despre strategia militara.

Carl von Clausevitz (1780–1831) a fost un general prusac ce a luptat impotriva lui Napoleon si o personalitate intelectuala de o exceptionala tinuta. Ca ganditor asupra strategiei, Clausewitz este un clasic , iar celebra sa lucrare despre “Despre Razboi” reprezinta un fundamental material de studiu pentru strategia moderna si pentru clarificarea principiilor acesteia.

Generalul baron Antoine Henri de Jomini (1779-1869) a servit in amata franceza si apoi in cea rusa. A fost un autor prolific, scriind despre campaniile lui Napoleon lucrari ce reprezinta un model pentru studiul sistematic al strategiei. Cea mai celebra lucrare a sa este cea despre “Arta razboiului”, impunandu-se mai ales prin caracterul ei didactic.

Basil Lidell Hart (1895 – 1970) este autorul unei lucrari numite “Strategia” pe care multi o considera ca fiind una dintre cele mai importante carti scrise vreodata despre strategia de conducere in razboiul modern.

Despre principiile strategiei mai exista lucrari similare cu cea a lui William Cohen cum ar fi de pilda cartea lui John M. Collins, intitulata chiar “Principiile Strategiei”, in care autorul face o distinctie interesanta intre unele trasaturi ale strategiei pe care le considera doar “elemente” si altele pe care le considera “principii”.

O alta carte interesanta este cea elaborata de un colectiv de universitari de la Universitatea Princeton al carei titlu este in sine deosebit de sugestiv: “Creatorii Strategiei Moderne : De la Machiavelli la Era Nucleara”.

Unii analisti ai strategiei au decelat zece principii, altii douasprezece sau paisprezece. Le voi enumera aici, intr-o lista cat mai completa:

Obiectivul, fiecare strategie trebuind sa defineasca obiective precise, clare, decisive si care sa fie formulate inteligibil;

Initiativa, care cuprinde atat actia cat si reactia, in functie de situatia de confruntare sau de competitie, cu scopul de a obtine un avantaj;

Concentrarea este considerata de multi strategi, militari sau non-militari, ca fiind un principiu fundamental;

Economia de resurse semnifica a atentie sporita acordata principiului conform caruia trebuie sa aloci resurse maxime acolo unde poti obtine maximum de efect sau de profit si sa le economisesti acolo unde nu este cazul sa dai mai mult;

Pozitionarea, fiind cea care determina miscari coordonate care sa sustina intreaga strategie de atingere a obiectivului;

Unitatea de decizie, ca principiu conform caruia pentru a asigura o maxima coordonare a efortului pentru indeplinirea fiecarei sarcini primite trebuie sa existe un singur responsabil;

Coordonarea, care afirma ca pentru a avea maximum de eficienta , diferitele sarcini trebuie integrate astfel incat sa determine ca intreaga strategie sa aiba maximum de eficienta;

Securitatea este principiul conform caruia trebuie mentinut secretul asupra actiunilor propuse astfel incat posibilele actiuni ale inamicului sau ale unui competitor sa fie nule;

Surpriza este principiul care impune ca actiunile intreprinse sa utilizeze elemente neasteptate , inovatoare, creative, curajoase, neasteptate, surprinzatoare;

Simplitatea , fiind cea care impune o cat mai mare acuratete unor planuri ce se pot aplica cu atat mai bine cu cat sunt mai epurate de elemente parazite;

Flexibilitatea este cea care face ca o strategie efectiva sa se poata schimba rapid pentru a face fata variabilelor realitatii si sa contina obiective alternative;

Organizarea determina ca toate actiunile sa fie organizate in sensul unei eficiente maxime;

Morala este esentiala pentru pastrarea unei atitudini pozitive si optimiste chiar si in conditii mai putin favorabile;

Exploatarea fiind cea care determina mentinerea momentului actiunii pana cand succesul este complet.

Exista si analisti ai strategiei care au curajul sa reduca totul la trei intrebari: Unde suntem acum?// Unde vrem sa mergem?// Cum sa ajungem acolo? Sau, cum spun specialistii in Strategie, dat fiind ca strategia este Planul, sau Modul de organizare a unei actiuni, trebuie sa avem in vedere Finalitatile, Caile si Resursele.

Liderii strategici se focalizeaza mai mult, spun acesti analisti, pe definirea contextului strategic si pe intelegerea artei si rolului unei “strategii narative”. Ei par sa fie mai mult arhitectii unui perfect proces al strategiei decat ai unui perfect produs al strategiei, ceea ce inseamna ca leadership-ul strategic este inca in curs de definire si de coagulare!

CE CRED EU DE ZIUA FEMEII

Nu am habar cine a inventat Ziua Femeii, dar parca imi vine sa ma revolt. Macar un pic! De ce trebuie sa avem o zi anume pentru a fi sarbatorite? E un fel de generalizare care te face sa fii frustrata ca nu primesti un cadou doar pentru tine, ci alaturi de tine mai primeste si sora, si mama, si fiica, si nu mai stiu cine, astfel incat darul primit de tine de la cineva la care tii devine un motiv de nefericire, pentru ca cel drag nu te sarbatoreste exclusiv pe tine.

Cel putin eu asta simt. Ce sa fac? Simt nevoia de exclusivitate, de iubire numai a mea, pe care nu mai vreau sa o impart cu nimeni altcineva. Parca nici florile nu mi se par la fel de frumoase daca mai primeste si altcineva flori, nici darul nu mai este la fel de dragut, nici felicitarile, nici saruturile. Nimic. Vreau ceva numai al meu, numai pentru mine, intr-o zi pe care nu vreau sa o impart cu nimeni.

Asta e! Sunt o leoaica egoista, stiu, dar imi place sa fiu asa. Nici unul dintre barbati nu cred ca ar fi incantat sa fie sarbatorit asa, la gramada. Nici mie nu-mi place deloc chestia asta cu gramada, cu multimea feminina. Asa incat, pot spune cu sinceritate ca detest Ziua Femeii, sau a Femeilor, cum se spune mai nou, subliniind toata oroarea pe care o simt, fiind pusa asa, la cantitate!

In fine, o sa fac totusi o concesie si o sa le urez tuturor celor carora le place sa sarbatoreasca aceasta zi LA MULTI ANI! Sa fiti frumoase si iubite, si sa aveti puterea de a cere exclusivitate! Merita sa faceti asta! Va rog sa ma credeti!

UN SCURT COMENTARIU

 

(Un scurt comentariu extras din GÂNDIREA MILITARA ROMÂNEASCĂ, nr.6/2007)

 

Evenimente editoriale

 

“Am ţinut să pun întreaga construcţie privind liderii

şi leadershipul politic în relaţie cu o direcţie teoretică

foarte importantă a lumii de azi – postmodernismul, afirmat

iniţial ca un curent artistic, dar adoptat rapid şi în studiile

politice şi de securitate. Alegerea mea porneşte din convingerea

că postmodernismul favorizează manifestarea particularităţii

şi diversităţii, poate fi util afirmării locale şi naţionale,

în condiţiile în care mari construcţii politice de securitate,

de tip Uniunea Europeană sau noua arhitectură europeană

de securitate, au căpătat o tot mai puternică preeminenţă”,

mărturiseşte Maria BARBU, poetă şi expertă în leadership,

în Postmodernismul, liderii şi crizele, volum apărut la Editura Militară.

Pornind de la definiţia “noului curent teoretic – postmodernismul”, autoarea face

o caracterizare a societăţii contemporane şi, ceea ce este important, aduce în atenţie faptul

că, în cadrul teoriei postmoderniste, sunt subliniate elemente precum “identitatea, localismul,

specificitatea şi chiar na]ionalismul în forma sa benignă, cultural-identitară …, elemente

apărate cu tărie de postmodernismul exprimat de principiul subsidiarităţii, care reglează

relaţiile din sistemul atât de complex al arhitecturii europene”. În acest context, accentul

este pus pe modelul de leadership oferit de postmodernism, întrucât, în opinia autoarei,

acesta va fi modelul ales pentru viitor. Un astfel de lider este “creativ şi vizionar …,

este un constructor de echipe autonome, flexibile,

pe care le poate utiliza în procesul de leadership general

ori în gestionarea specifică a unor situaţii de criză”.

DE CE NE AUZIM DOAR PROPRIUL ECOU?

O sa ziceti ca am innebunit ca il citez pe Patapievici, dar fac asta nu atat pentru  ca are dreptate in ceea ce spune in fragmentul acesta, ci mai ales pentru demagogia crunta  si pentru actiunea din realitate, care contrazice complit acest adevar exprimat aici. Demersurile lui, ca si ale grupului din care face parte, sunt absolut contrare fata de ceea ce afirma, atat de serafic, in acest text!

“Intr-o lume in care aproape toti vocifereaza, in care tot mai putini se pot smulge din orbire ideologica, intr-o lume in care prea putini mai stiu sa asculte si altceva decat sunetul propriei voci si in care nimeni nu pare dispus da cedeze la argument ori sa pretuiasca buna-credinta, sper ca prezenta carte sa poata aduce un moment de calm al discutiei si de seninatate a valorilor.” Asta e ceea ce, foarte frumos, spune Patapievici, in “Despre idei & blocaje”.

Si pe mine ma asurzesc tipetele fara argumente ale celor din jurul meu, ma infricoseaza agresivitatea lor ideologica si intoleranta exprimata in termeni triviali si nu contenesc sa ma intreb de ce noi, romanii, ne auzim doar propriul ecou?

Asta ne impiedica sa vedem ca si altii au dreptate, chiar daca exprima adevarul in formule poate inconvenabile pentru noi. Aceasta incapacitate de a accepta si intelege ceea ce spun si altii ne handicapeaza, transformandu-ne in autisti, abandonandu-ne in inchisoarea unui ego supradimensionat morbid si nu creativ.

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Pentru ca dincolo de adevarurile noastre particulare, individuale si inevitabil trunchiate, sta Adevarul. Doar raportandu-ne la acesta ne vom putea scutura de mazga launtrica, adunata in atatia ani de prostratie, de obnubilare, de autism. Numai asa ne putem tolera ecourile vocilor, facand din lupta de idei o lupta nobila, de spirit, si nu o incrancenata devorare sangvinara.

Proletcultismul SAR - un model negativ

(Dedic acest articol amicului Mihnea Georgescu.)

Later edit. I-as adauga si pe Moshe&Mordechai in dedicatie.

Din pacate pentru democratie, pentru cultura si chiar pentru bunul simt, o asociatie, abuziv auto-intitulata Societatea Academica Romana - SAR, practica o vanatoare de intelectuali la fel ca proletcultistii. Cine nu este de parerea celor cativa insi care alcatuiesc aceasta asociate sunt excomunicati rapid, cu o judecata sumara si executati in temeni grotesti.

Eu cred ca aceasta SAR este urmasa de drept a comisarilor bolsevici care trimiteau intelectuali de elita la Canal ori in puscariile comuniste. Altii sunt de parere ca cei de la SAR ar fi de orientare fascista.

Ce este insa si mai cumplit este faptul ca acest model de atitudine intelectuala si de comportament politic pare sa faca scoala, creindu-si adepti si printre intelectualii democrati, ceea ce ma intristeaza enorm.

In sfera ideilor ar trebui sa domneasca armonia, cretivitatea, echilibrul si generozitatea. Singurul criteriu operant ar trebui sa fie valoarea si nu orientarea ideologica, ori preferinta politica.

Trecerea infectiei de la mahalaua politica la sfera intelectuala este impardonabila. Daca este sa avem o atitudine ferma si responsabila, atunci tocmai aceasta intoleranta ar trebui condamnata cu fermitate.

Apelul meu catre toti bloggerii, care sunt in cea mai mare parte intelectuali, este acesta: NU DEVENITI NICI FASCISTI, NICI PROLETCULTISTI. RAMANETI VOI INSIVA, NU CEDATI LA NICI UN FEL DE MANIPULARE!

RASPUNSURI - despre leadership-ul transformational vs. tranzactional

Raspuns pentru DANIEL A.

 

Dacă ne referim la modelul de leadership tranzacţional, ca şi la modelul de leadership transformaţional, vom observa că cele două modele privesc în principal tipul de motivaţie a oamenilor, aparţinînd unei organizaţii, sau societăţii pur şi simplu.

Sistemul social, ca şi cel organizaţional, spun analiştii încă tributari modernismului, funcţionează cel mai eficient în condiţiile în care aşa-numitul lanţ de comandă este clar decelabil, astfel încît autoritatea liderului să fie legitimă, iar responsabilităţile sale să fie clar identificate.

Aşa spun moderniştii, iar postmoderniştii se mai sfiesc câteodată să îi contrazică, dat fiind că postmoderniştii acceptă că lanţul de comandă nu trebuie să fie expresia unei autorităţi discreţionare şi a unor ordine transmise de “sus în jos” ci o mai complexă reţea de interacţionări ale deciziilor luate, şi la cel mai înalt nivel şi la nivele intermediare, în consens.

Leadership-ul tranzacţional priveşte motivarea financiară a subordonaţilor, prin răsplata pecuniară, în timp ce leadership-ul transformaţional priveşte doar motivarea morală, prin convingerea cu argumente etice ori spiritual-morale ori cu auto-motivaţii venite din interior, în urma unei evoluţii individuale, şi nu prin plata în bani a performanţelor.

Despre aceste două importante direcţii de leadership organizaţional a scris cu multă aplicaţie celebrul specialist în domeniul leadership-ului, James Burns, care a dedicat în cartea lui de referinţă, intitulată chiar simplu şi semnificativ, “Leadership”, patru capitole modelului tranzacţional şi cinci capitole modelului transformaţional.

Leadership-ul tranzacţional promovează în organizaţii ori în societate un model de negociere pentru a se ajunge la o “motivare”, exprimată printr-o sumă aceptată, în timp ce leadership-ul transformaţional se referă la convingeri morale şi responsabilităţi asumate. Modelul tranzacţional priveşte în cea mai mare măsură stilul managerial, iar modelul organizaţional în care se practică este mai ales cel al companiilor, al firmelor de diferite profiluri. Acesta este modelul preferat de societăţile capitaliste moderniste liberale.

LEADERSHIP-UL TRANSFORMATIONAL, ca şi leadership-ul vizionar, motivează membrii organizaţiei apelând la principii şi idealuri comune, la viziuni împărtăşite, la strategii care să îi convingă pe cei care îi urmează pe lideri că membrii organizaţiei sau ai societăţii respective participă împreună şi din proprie convingere la atingerea unor scopuri superioare, de a căror valoare sunt cu toţii convinşi.

Acesta pare mai apropiat de postmodernism şi de principiile etice şi morale promovate de acesta. În cartea lor de referinţă, ”Leadership Challenge” (“Provocarea Leadership-ului”), apărută în prima sa ediţie din 1989 ca un eveniment remarcat pe plan mondial, James Kouzes şi Barry Posner au făcut o analiză in extenso a modelului de leadership transformaţional, deşi abia mai târziu acesta a fost denumit ca atare. Cei doi autori au decelat cinci principii ale acestuia, de care se ţine cont şi acum, şi anume: provocarea în procesul de leadership, viziunea împărtăşită, modelarea căii de urmat, însufleţirea celorlalţi şi încurajarea entuziasmului.

Aceste modele de leadership, cum sunt cel transformaţional ori cel vizionar-creativ, îi pot conduce pe oameni pe perioade îndelungate de timp, făcându-i să îşi asume privaţiuni personale ori eşecuri de parcurs, dar cu convingerea că fac un demers benefic şi că participă la progresul real al organizaţiei ori al societăţii date.

Liderii implicaţi în aceste modele de leadership sunt lideri de caracter, posedând o inteligenţă strategică activă şi o creativitate fertilă, totul subsumându-se responsabilităţii morale asumate şi a binelui general.

Liderii promovaţi de leadership-ul transformaţional pot fi lideri charismatici, dar nu sunt nici narcisişti şi nici paranoici, precum cei care reprezintă modelul individual de leadership charismatic, care profită de propria charismă în scopuri ignobile, ci pun în slujba binelui general toate calităţile lor individuale, oricât de puternice ar fi acestea.

Dorinţa liderilor implicaţi în actul de leadership transformaţional ori vizionar-creativ este de a transforma în mai bine, de a schimba organizaţia ori societatea, conform unei viziuni progresiste reale şi nu conform unor vanităţi ori orgolii personale, care, hiperbolizate, pot deveni pernicioase.

Aceste modele, dorite de modernismul evoluat şi adoptate de postmodernism, reprezintă cu adevărat, cele mai înalte şi mai progresiste modele de leadership, capabile să conducă oamenii, fie ei membrii unei organizaţii sau ai societăţii, pe drumul spre mai bine, spre acel mâine care să fie pe o mai înaltă treaptă decât azi.

 

NOTA BENE. Acest model de raspunsuri a aparut mai intai pe blogul lui Adrian Nastase si apoi pe cel al presedintelui Ion Iliescu.

N-AM AJUNS LA INTALNIRE!

Regret, regret, dar degeaba! Astăzi am avut întalnire cu nişte universitari canadieni, experţi în leadership transformaţional. Veniţi în România, special ca să mă întâlnească, ceea ce m-a flatat enorm!

Ne-am apucat de lucru, apoi am fost undeva la masă, iar ei, fiind oaspeţii mei şi simţindu-se foarte bine, nu mai terminau cu vorba! De aceea nu am reuşit să ajung la întâlnirea bloggerilor cu preşedintele Ion Iliescu.

Promit să nu mai lipsesc altădată! Iar prietenilor din blogosferă, pe care i-am dezamăgit neajungând la întâlnire, le promit un eveniment special cât mai curând.

LEAPSA CU PREMII - Cine este cel mai….

Am primit de la IOANA o leapsa delicioasa (sic!). Muream de nerabdare sa raspund, dar m-a luat valul cu votul si cu imbecilitatea referendumului. Hai sa vedem, pe cine as premia eu.

Premiul pentru cel mai demagog si mai cinic politician se atribuie, fara nici un fel de discutie, presedintelui TRAIAN BASESCU. Premiul pentru cel mai primitiv oier politic il merita, indiscutabil, GIGI BECALI, in timp ce premiul pentru cel mai “sac de box” politician revine, va dati seama cu totii, lui CALIN POPESCU-TARICEANU.

Premiul insalubritatii politice il acord PD-ului si PLD-ului, gemenii iubiti ai presedintelui, in timp ce premiul pentru afisarea unor personalitati politice autentice il merita PNL-ul, chiar daca ghilotina de la Cotroceni sta pregatita tocmai pentru aceste capete!

Si, ultimul premiu politic, adica premiul pentru cel mai schizoid lider, il ofer lui MIRCEA GEOANA, care a facut din PSD un partid-valet, dupa ce fusese un partid-stapan (pe sine insusi!).

Premiul pentru cel mai interesant blog l-as acorda lui RADU ILIESCU, iar premiul pentru cel mai simpatic as vrea sa il ofer DOROTHEEI KETTLER.

Desi, offf, mai am multe alte nume si categorii, cum ar fi:

- premiul pentru cel mai haios blog cred ca il merita BUDDHA, in timp ce premiul pentru cel mai misterios blog(ger) l-as oferi PELERINULUI;

- premiul pentru blogul cel mai incremenit in schema initiala, desi foarte interesant, este pentru blogul lui DARAEL;

- premiul pentru cel mai sprintar-moralizator blog ar putea fi cel al DANEI-CRISTIANA, iar premiul pentru cel mai incisiv-literar blog ar putea fi dat OANEI STOICA-MUJEA, si inca mai am, dar le mai las si pe altadata.

Dau aceasta leapsa mai departe unei prietene super inteligente, EMANUELA, ca sa o starnesc sa spuna nazdravanii!

PRIMA CARTE - leapsa

Un prieten nou ma taguieste si cum preluarea lepselor este nu numai un fel de cod relational intre bloggeri ci si un amuzament, nu rezist tentatiei de a-i raspunde. Hai ca o sa va impresionez - sper! Prima carte am citit-o pe la vreo 5-6 ani, pentru ca deja stiam sa scriu si sa citesc, eram geniul-geniilor, copilul minune al Carpatilor Orientali! Wow! Am zis-o, ce mai, acum sa vedem cum o sa ma descurc mai departe. Prima carte pe care am “gustat-o” eu insami a fost o editie veche a povestilor fratilor Grimm, cu coperti groase, rozalii, si foarte consistenta, mai ales datorita numeroaselor ilustratii. Superba carte, dar pe mine, mititica tare cum eram, m-a terifiat. Atmosfera sumbra, tipic germanica, a povestilor, un fel de horror menit sa induca, in copilul foarte mic care eram atunci, o stare de teroare care ma urmareste si acum si probabil ca va persista in mine toata viata.

Vajitoare rele antropofage, spiridusi hidosi, creaturi grotesti si o naratiune in care atmosfera gotica predomina la modul sinistru, m-au facut sa am o lectura poticnita nu numai din cauza ca eram mica de tot ci si pentru ca eram foarte speriata. Dar… cum nu ma puteam dezice de magnificul label de genialitate care mi se lipise de frunte, am terminat cartea si, cand am mers in clasa I am mai citit-o odata. Uite-asa, ca sa moara de ciuda si colegii si invatatoarea! Ei, colegii, suspinau scriind bastonase in timp ce eu, geniul, citeam pe sub banca din minunata carte roz! Mamaaa, ce satisfactie teribila era in sufletelul meu, nici nu va pot spune.

Dar prima carte adevarata, adica nu de copii, am citit-o cam pe la vreo 8 ani, cand eram curioasa sa vad ce scrie in cartile de oameni mari si am furat din biblioteca singura carte fara coperti, cu sentimentul ca in acest fel se va pastra secretul faptei mele! Era vorba de “Leaganul pisicii”, al carei titlu m-a amuzat dar din al carei continut nu am inteles mare lucru, ca, deh, e greu sa citesti Kurt Vonnegut la varsta aia. Cam acestea au fost primele mele experiente in materie de lectura si am ramas destul de marcata de fiecare dintre ele. Dupa aceea, am inghitit biblioteci intregi, cu nesat, cu o foame de lectura care vad cu surprindere ca pare sa ramana inextinguibila!

Dau mai departe aceasta leapsa unei foarte bune prietene si tuturor celor care sunt tentati sa o preia.

OMULOIU’ CU MATUROIU’

Una dintre povestile care m-au terifiat in copilarie a fost despre o vrajitoare care avea un maturoi cu care distrugea vietile oamenilor, facandu-le praf si pulbere. Cand am mai crescut si am vazut imagini ale Mortii infatisata ca o batrana cu coasa, mi-a revenit in minte vrajitoarea cu maturoiul, acela fiind prototipul distructiv care ramasese in mintea mea pentru totdeauna.

Si, acum vad cu stupoare cum Seful Statului roman, liderul cu cea mai inalta functie in tara asta, se exhiba intr-o poza sinistra, in care este infatisat cu un maturoi! Doamne Dumnezeule! Dupa ce am fost inspaimantata in copilarie de vrajitoarea aceea cu matura uriasa, copiii de azi trebuie sa fie socati de imaginea aceasta a unui omuloi cu maturoi?

De ce oare accepta presedintele o asemenea postura incalificabila? Cui i-a putut trece prin cap sa propuna o asemenea hidoasa imagistica, in care Seful Statului e un fel de patron la Rebu, atunci cand nu bantuie visele copiilor transformandu-le in cosmaruri, prin asocierea oarecum inevitabila cu vrajitoarea cea rea? Ma intristeaza nesfarsit ca am ajuns sa vedem o asemenea imagine! Ma instristeaza si ma indurereaza imens sa constat ca demnitatea unui lider de top, a unui sef de Stat, este tarata intr-o mizerie publicitara pe care nu inteleg cum de a putut-o accepta presedintele.

Cineva se intreba chiar cu ce drept poate presedintele sa accepte ca functia suprema in Statul roman sa apara intr-o asemenea alaturare compromitatoare. Aici nu mai avem a face doar cu demnitatea personala a unui individ, ci, in conditiile in care omul respectiv este cel mai inalt demnitar al Statului, el nu se mai reprezinta pe sine, ci Statul insusi. Deci Romania va fi de acum inainte perceputa in Europa ca fiind predestinata sa poarte un maturoi, ori sa duca gunoiul? Asta meritam oare?