Despre starea BLOGOSFEREI româneşti

Am intrat în blogosferă acum 22 de luni. Cu entuziasm, cu generozitate, cu sinceritate. Cu dorinţa de a edifica şi de a dărui. Am adus cu mine poemele mele, articole de leadership, de estetică, ori puncte de vedere despre politica românească actuală. Am fost primită cu reticenţă la început, deşi făceam eforturi să nu par prea academică şi chiar mi-am făcut un autoportret exagerat în mod intenţionat, pentru că, aşa cum spunea Schopenhauer, personalităţile autentice nu se tem de ridicol!

În vara anului 2007 erau puţine bloguri de substanţă, mai multe erau de puştime, iar cele mai multe exultau de o prostie triumfătoare. Situaţia s-a schimbat dramatic, dar în bine, în momentul în care în blogosferă au intrat greii politicii, Ion Iliescu şi Adrian Năstase. A fost aproape un şoc! S-a schimbat axa blogosferei. S-au înmulţit blogurile de calitate, s-au ridicat probleme serioase, s-au dezbătut teme importante. Lupta politică a devenit cu adevărat acerbă, pentru că puterea politică, reprezentată în principal de Traian Băsescu, şi-a pus haita de câini internauţi să atace la sânge pe cei care nu făceau şi nu fac nici acum plecăciuni marelui Tiran! Pentru cei neavizaţi, subliniez faptul că folosesc acest cuvânt într-un sens istoric!

La sfârşitul anului 2007 şi mai ales în 2008, deja taberele erau echilibrate, pentru că gloria băsesciană s-a estompat foarte mult, chiar dacă agenţi secreţi plătiţi să stea prin străinatate pe banii românilor au mai atacat cu câte un articol, revoltaţi fiind, vezi Doamne!, de ceea ce scriu eu ori alţii, şi de cum scriu eu ori alţii câţiva împotriva Cezarului, ceea ce dezvăluia de fapt atitudinea lor profund antidemocratică! Acum, de la începutul lui 2009 şi până în această zi, blogosfera pare că şi-a refăcut o majoritate alcătuită din bloguri de bună şi foarte bună calitate, cu idei adevărate şi cu atitudini critice la adresa devierilor democratice care se produc în ţară ori în lume.

Este surprinzător cât de mult a evoluat acest univers virtual, cât de mulţi oameni de foarte bună calitate îşi exprimă opiniile pe blogul personal ori pe al altora, cu seriozitate şi cu responsabilitate. Un rol important îl au jurnaliştii deveniţi bloggeri, scriitorii, politicienii, intelectualii de ţinută. Sunt dezbateri de idei şi iniţiative sociale şi culturale de anvergură şi intuiesc că foarte curând se vor coagula şi iniţiative politice. Sigur că păduchii blogosferei mai există încă, ei sunt răul care face diferenţa, mizeria care pune în evidenţă curăţenia, dar în totalitatea ei blogosfera românească a devenit o agora şi chiar un spaţiu cultural de mare sensiilitate.

Felicitări dragii mei colegi de blogosferă, felicitări sincere celor care ştiu să fie demni, inteligenţi, loiali şi responsabili şi aici, în virtual, ca şi în  spaţiul real! Mult succes în continuare, să fim din ce în ce mai necruţători cu răul politic şi cu nedreptatea de orice fel! Să refuzăm urâţenia, minciuna şi imoralitatea în oricare dintre manifestările lor mizere! Să sprijinim toate demersurile constructive şi să le amendăm pe cele distructive şi nedemne! La mulţi ani, blogosferă creatoare! La mulţi ani blogosferă demnă şi deşteaptă!

Despre “arta strazii” (STREET ART)

Aparuta ca o forma citadina de protest artistic la adresa presiunii exercitate de Statul autoritar si de institutiile acestuia asupra expresiei libere, “arta strazii” ori STREET ART este considerata a fi o manifestare urbana post-graffiti, care a reusit sa depaseasca sintagmele pe care le scriau in grafitti pe zidurile marilor orase artistii revoltati si protestatari. “Arta strazii” face demersuri in sensul integrarii continuturilor artistice in formule publice si deschise spatiilor urbane, tentand o prelucrare a spatiului fizic in paralel cu o sensibilizare a ochiului public! Street Art are mai multe forme de expresie, denumite in functie de tehnicile utilizate. La mai vechile graffiti, asimilate complet, se adauga “frescele” de tip stencils, stickers ori posters.

Desi formele artei contemporane dispun de o paleta exceptional de larga de expresie pentru revolta artistica, iar arta de tip happening poate satisface un public larg, dar educat, “arta strazii” a incercat sa acrediteze ideea ca formele artistice trebuie sa cuprinda si expresii non-conformiste ori marginale de arta, iar publicul poate fi oricat de frust si de needucat, ceea ce inseamna in buna parte periclitarea limitelor paradigmelor artistice. Opunandu-se falsei pudori si conventionalismului care ascunde vicii profunde, individuale sau de sistem, “arta strazii” este un strigat artistic, puternic si sanatos, care reclama dezintoxicarea moralei publice si a regulilor transformate in litera moarta, de care nu mai asculta nimeni.

Artistii care au ales Street Art se opun deasemenea formelor inchistate ale culturii “eterne”, considerand muzeele si expozitiile ca fiind forme insuficiente si limitate pentru accesul la expresia artistica vie, acuta, dar supusa transientei, care nu poate si nici nu vrea sa aiba pretentia accesului la posteritate, asa cum fac artistii consacrati de formulele muzeistice. Caracterul fundamental al acestei Street Art ramane intr-un anume fel cel revolutionar, protestul fata de formele politice ori sociale dogmatice, dar nu se caracterizeaza in nici un caz nici prin imoralitate si nici prin pornografie, accesul la public fiind totusi unul ce vizeaza sensibilitatea si nu unul care frizeaza vulgaritatea.

“Arta strazii” poate fi iconoclasta in sensul ca doreste sa protesteze impotriva poncifelor, impotriva stereotipurilor sociale ori de gandire, dar nu este nici anti-religioasa si nici demolatoare de valori, deoarece ar insemna sa atace insasi libertatea!!! De aceea, reafirm ca expozitia de la Institutul Cultural Roman de la New York este o expozitie care, sub masca “artei strazii”, ascunde mesaje imorale si anti-religioase, care nu au ce cauta nici pe ziduri, nici pe pavaje, si cu atat mai putin intr-o expozitie oficiala, facuta sub egida unui institut cultural national si finantata din bani publici!!!

V-am oferit aici cateva exemple de Street Art din metropole precum Paris, Barcelona, Londra, New York!

AICI puteti vedea o multime de exemple de astfel de productii artistice!

CE ESTE ACEASTA URA IMPOTRIVA CULTURII ROMANE?

Ce este si de unde deriva aceasta ura impotriva culturii romane? Am fost cutremurata, citind pe blogul lui Marius Mina aceste dezvaluiri in legatura cu tentativele de confiscare a Culturii Cucuteni, unica in Europa si in lume si dezvoltata acum multe mii de ani pe teritoriul actualei Romanii, in localitatea moldoveneasca ce poarta acest nume. Dupa ce am pierdut aurul dacic si am lasat sa se distruga ruinele cetatii Sarmizegetusa, despre care nu ar mai fi aflat nimeni poate daca nu le-ar fi imortalizat Imparatul Traian pe celebra columna ce ii poarta numele, dupa ce ca lasam sa fie furate si distruse tablitele de la Tartaria, care atesta ca cea mai veche scriere din lume s-a nascut aici, la noi, inaintea Sumerului, acum ne lasam deposedati de Cultura Cucuteni? Faptul ca ura unor kulturnici neobolsevici s-a extins de la cultura moderna si premoderna la cea antica, reprezentata de Cultura Cucuteni, ma uimeste si ma doare! Inseamna ca se doreste anihilarea noastra completa ca neam, ca istorie, cultura si chiar ca memorie identitara, din sfera umanitatii. De ce? Cui face rau cultura romana?

Va recomand sa urmati acest linK. Si inca unul, exceptional!

CUCUTENI este o comună din Judeţul Iaşi unde săpăturile efectuate între 1885 şi 1910 au scos la iveală vestigii neolitice datând din anii 4000 – 3000 î.Hr.

Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia şi se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat pictată.

Ceramica din cultura Cucuteni este unica în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni şi o ceramică dintr-o cultură neolitică din China. Între cele două culturi este o distanţă de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu faţă de cea de la Cucuteni.

Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. S-au găsit şi figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.

Populaţia aparţinând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuinţe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupaţie vânătoarea, agricultura şi meşteşuguri casnice, cum ar fi: ţesut, olărit, confecţionare de unelte.

În locuinţele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuinţelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic. Acest lucru pare să fie susţinut şi de lipsa necropolelor.

Specialiştii vorbesc despre un cult al zeiţei-mamă, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite. Populaţia Cucuteni practica şi diferite culte solare evidenţiate mai ales prin pictură.

Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.

INTRODUCERE IN POSTMODERNISM

Mai întâi, postmodernismul s-a afirmat în artă şi cultură: în literatură prin Derrida, Lyotard ori Foucault, în arhitectură prin Venturi şi Jenks, în eseistica sociologică prin Barthes şi Baudrillard, în artele plastice prin Lichtenstein, Warhol, Ben, Cesar, şi alţii, în filozofie prin Bahtin, Ricoeur, Schultz, Shotter, Rorty, unele idei revendicându-se mai demult, chiar de la Wittgenstein şi Parsons, sau, şi mai departe, din unele aserţiuni ale lui Nietzsche, Kirkegaard ori Heidegger. Unii dintre cei mai importanţi gânditori postmodernişti au venit din curentul poststructuralist, formulând ceea ce se cunoaşte drept şcoala franceză de gândire post-modernistă – Gilles Deleuze, Roland Barthes, Jean Baudrillard, Julia Kristeva, ca şi teoreticienii discursului – Jacques Derrida, Michel Foucault, Jean-Francois Lyotard, ideile acestora şi chiar formula teoretică fiind repede preluate peste ocean, de David Harvey, într-o ambiţioasă operă enciclopedică “The Condition of Postmodernity” – (“Condiţia postmodernităţii”), ori de Richard Rorty şi de ceea ce se doreşte a fi şcoala de gândire post-modernistă americană.

Se consideră că acest curent, postmodernist, a apărut drept consecinţă a coagulării unei noi ere, era postmodernistă, ale cărei trăsături fundamentale sunt considerate a fi comunicarea ultra-rapidă, o transformare generală a lumii şi a relaţiilor individuale şi sociale prin dezvoltarea excepţională a dimensiunii tehnologiilor high-tech, fie acestea comunicaţii şi telecomunicaţii, mass media, computere, Internet, satelit, ceea ce determină transformări dramatice în percepţia realităţii şi a modului de formulare a înţelesurilor şi ideilor, aşa cum au subliniat unii analişti şi gânditori cum sunt Bruner, Geertz, Vîgotski, Gergen ori Shotter. În domeniul estetic şi cultural, dezbaterile au izbucnit iniţial în anii ’60-‘70 pe tema modernistă a “morţii artei”, dar şi pe tema viziunii asupra a ceea ce ar putea succede modernismului, ce curent anume ar putea re-învia totul, venind după curentul modernist, care a părut o vreme că poate să răspundă tuturor întrebărilor şi problematicii artistice în totalitatea ei. Acest curent viitor urma deci, în mod natural, după modernism, putându-se numi foarte firesc “postmodernism”.

De aici derivă astfel denumirea noului curent teoretic, post-modernism însemnând o intensificare a modernismului, un “hiper-modernism”, după cum îl numea gânditorul bazilian Jose Guilherme Merquior în 1984 , sau “o nouă faţă a modernismului”, după cum afirma Matei Călinescu în 1987. Teoreticienii postmodernismului cred că rădăcinile acestui curent se regăsesc explicit în avântul pe care l-a luat tehnologia informaţiei şi cunoaşterea în general. La asta se pot adăuga desigur şi schimbările fără precedent înregistrate în dinamica economică şi socială, luând în calcul chiar şi recentele evoluţii ale capitalismului şi democraţiei, noile abordări ştiinţifice ale spaţiului şi timpului, noile macro şi micro tendinţe, noile experienţe şi modalităţi de expresie ale subiectivităţii, fragmentările culturale şi politice, care sunt promovate în paralel cu abordările holistice, toate noile formulări ale identităţii, noile teorii apărute, ca şi noile perspective, determinând, în totalitatea lor, o nouă configuraţie, mai generoasă, mai tolerantă şi mai particularizată a lumii, care se poate subsuma doar cuprinzătorului curent postmodernist. Postmodernismul este cel care favorizează multiplicitatea, pluralitatea, individualitatea, excepţionalitatea, fragmentarea şi particularizarea, ca răspuns la generalităţile şi narcisismul modernist, la fixismele şi hiper-raţionalismul acestuia.

Noua “dialectică” a postmodernismului, despre care vorbeau Max Horkheimer şi Theodor Adorno, descria în fapt un proces de eliberare reală din tiparele dichotomice, şi nu o eliberare doar promisă, aşa cum făcuse modernismul. Chiar şi apărătorii modernismului, cum a fost Jurgen Habermas în anii ’80, nu puteau să nu vadă efectele distructive ale modernismului, deşi mai erau unii care încă se iluzionau că modernismul ar mai putea fi capabil să le “repare”, dacă şi-ar utiliza potenţialul său rămas încă pasiv, ceea ce postmoderniştii nici nu mai vor să audă. Teoria postmodernistă îi reproşează modernismului raţionalismul excesiv, adevărul apodictic, adică indiscutabil, ca şi dialectica mecanicistă, în timp ce apărătorii modernismului au încercat să acuze postmodernismul de iraţionalitate şi nihilism, acuze adresate mai ales postmodernismul de început, care promova de-construcţia.

Concepţia postmodernistă a atacat mai ales modernismul văzut ca oglindă a realităţii, postmodernismul pledând pentru poziţii mult mai nuanţate, “perspectiviste” şi “relativiste”, macro-perspectivelor asupra istoriei şi societăţii, promovate de modernism, preferându-li-se micro-perspectivele şi micro-politicile, văzute ca fiind capabile să răspundă mai adecvat realităţii particulare ori adevărurilor multiple ale existenţei. În societatea contemporană, caracterizată de progrese super-rapide în toate domeniile, se dezvoltă deja procese de schimbare şi transformare capabile să revoluţioneze întreaga societate, în toate compartimentele sale.

Datorită acestor schimbări, se produce transformarea societăţii dintr-o societate de tip modernist într-o societate de tip postmodernist, postmodernismul constituind, în fapt, un nou stadiu al istoriei şi societăţii, un stadiu care are nevoie de noi concepte şi dezvoltări teoretice. Postmodernismul se impune din ce în ce mai mult ca cel mai important curent de gândire al lumii contemporane, cu atât mai mult cu cât cele mai multe dintre direcţiile sale par să se configureze în direcţii care vor continua să se dezvolte şi în viitor, coagulând acele trăsături de libertate şi de generozitate de care omenirea are atâta nevoie.

NOTA BENE. De curentul postmodernist si de generozitatea acestuia s-au agatat tot felul de manifestari, de la cele feministe la experimentele sexuale, de la libertatea unor manifestari pseudo-religioase la interpretari aberante ale ritualurilor funerare! Legitimitatea acestor manifestari este de foarte multe ori indoielnica, iar acreditarea lor sub semnul postmodernismului nu le va putea salva de la inevitabilul derizoriu, la care le predestineaza micimea scopurilor, ori aleatoriul preferintelor si ingustimea continuturilor. Recentele optiuni expresive care se dau in mod abuziv drept artistice, revendicandu-se de la postmodernism, dar exhiband in fapt o pornografie bestiala, ori modele psihologice ce tin de patologic si nu de artistic, au fost deja catalogate de criticii fenomenului postmodernist ca fiind experimente marginale, care apartin extremismului comportamental si nu fenomenului cultural.

(extras din cartea „Postmodernismul, liderii si crizele”, aparuta in 2007)

DESPRE STRATEGIE

Cuvantul “strategie” deriva din grecescul strategya, care insemna “arta generalilor”, numiti de greci strategos.

Strategie insemna deci arta conducerii razboiului, sau arta victoriei. Astazi i-am putea spune arta succesului. Desi, chiar si invinsii au o strategie!

De mai mult de doua mii de ani, strategii militari au elaborat si dezvoltat aceasta arta a razboiului care se dovedeste a avea niste principii fundamentale care, odata decelate si aplicate, pot conduce la victorie ori succes in orice domeniu s-ar aplica ele.

Analistii strategiei au revelat principiile de baza ale acestei arte a conducerii, straduindu-se sa puna in circulatie acele “secrete” ale conducerii coerente si eficiente catre victorie si succes.

Intr-o carte exemplara, publicata in 2002, analistul american William Cohen *19 rezuma principiile strategiei in tabele exemplificative, in care acestea sunt prezentate si in raport cu marii ganditori ai strategiei.

Aceste tabele sunt rezultate din analiza a peste 80 de scrieri ale autorilor consacrati in domeniu, pornind de la generalul chinez Sun-Tzu (500 i. H.) si trecand prin mai modernii strategi militari precum Jomini, Clausevitz ori Sir Basil Lidell Hart.

Despre SUN TZU (sau, cum apare ortografiat uneori, Sun Tsi ) si despre cartea sa fundamentala, intitulata “Arta Razboiului”, stie oricine se preocupa cat de cat de fundamentele strategiei. Despre realitatea biografica a acestui celebru general chinez nu exista izvoare in afara biografiei aparute tarziu, in secolul 2 i. H. Magnifica sa lucrare este insa atat de complexa si de completa incat unii cercetatori pun la indoiala faptul ca Sun-Tzu ar fie existat ca figura istorica reala iar “Arta razboiului” le apare ca fiind o culegere de texte esentiale despre strategia militara.

Carl von Clausevitz (1780–1831) a fost un general prusac ce a luptat impotriva lui Napoleon si o personalitate intelectuala de o exceptionala tinuta. Ca ganditor asupra strategiei, Clausewitz este un clasic , iar celebra sa lucrare despre “Despre Razboi” reprezinta un fundamental material de studiu pentru strategia moderna si pentru clarificarea principiilor acesteia.

Generalul baron Antoine Henri de Jomini (1779-1869) a servit in amata franceza si apoi in cea rusa. A fost un autor prolific, scriind despre campaniile lui Napoleon lucrari ce reprezinta un model pentru studiul sistematic al strategiei. Cea mai celebra lucrare a sa este cea despre “Arta razboiului”, impunandu-se mai ales prin caracterul ei didactic.

Basil Lidell Hart (1895 – 1970) este autorul unei lucrari numite “Strategia” pe care multi o considera ca fiind una dintre cele mai importante carti scrise vreodata despre strategia de conducere in razboiul modern.

Despre principiile strategiei mai exista lucrari similare cu cea a lui William Cohen cum ar fi de pilda cartea lui John M. Collins, intitulata chiar “Principiile Strategiei”, in care autorul face o distinctie interesanta intre unele trasaturi ale strategiei pe care le considera doar “elemente” si altele pe care le considera “principii”.

O alta carte interesanta este cea elaborata de un colectiv de universitari de la Universitatea Princeton al carei titlu este in sine deosebit de sugestiv: “Creatorii Strategiei Moderne : De la Machiavelli la Era Nucleara”.

Unii analisti ai strategiei au decelat zece principii, altii douasprezece sau paisprezece. Le voi enumera aici, intr-o lista cat mai completa:

Obiectivul, fiecare strategie trebuind sa defineasca obiective precise, clare, decisive si care sa fie formulate inteligibil;

Initiativa, care cuprinde atat actia cat si reactia, in functie de situatia de confruntare sau de competitie, cu scopul de a obtine un avantaj;

Concentrarea este considerata de multi strategi, militari sau non-militari, ca fiind un principiu fundamental;

Economia de resurse semnifica a atentie sporita acordata principiului conform caruia trebuie sa aloci resurse maxime acolo unde poti obtine maximum de efect sau de profit si sa le economisesti acolo unde nu este cazul sa dai mai mult;

Pozitionarea, fiind cea care determina miscari coordonate care sa sustina intreaga strategie de atingere a obiectivului;

Unitatea de decizie, ca principiu conform caruia pentru a asigura o maxima coordonare a efortului pentru indeplinirea fiecarei sarcini primite trebuie sa existe un singur responsabil;

Coordonarea, care afirma ca pentru a avea maximum de eficienta , diferitele sarcini trebuie integrate astfel incat sa determine ca intreaga strategie sa aiba maximum de eficienta;

Securitatea este principiul conform caruia trebuie mentinut secretul asupra actiunilor propuse astfel incat posibilele actiuni ale inamicului sau ale unui competitor sa fie nule;

Surpriza este principiul care impune ca actiunile intreprinse sa utilizeze elemente neasteptate , inovatoare, creative, curajoase, neasteptate, surprinzatoare;

Simplitatea , fiind cea care impune o cat mai mare acuratete unor planuri ce se pot aplica cu atat mai bine cu cat sunt mai epurate de elemente parazite;

Flexibilitatea este cea care face ca o strategie efectiva sa se poata schimba rapid pentru a face fata variabilelor realitatii si sa contina obiective alternative;

Organizarea determina ca toate actiunile sa fie organizate in sensul unei eficiente maxime;

Morala este esentiala pentru pastrarea unei atitudini pozitive si optimiste chiar si in conditii mai putin favorabile;

Exploatarea fiind cea care determina mentinerea momentului actiunii pana cand succesul este complet.

Exista si analisti ai strategiei care au curajul sa reduca totul la trei intrebari: Unde suntem acum?// Unde vrem sa mergem?// Cum sa ajungem acolo? Sau, cum spun specialistii in Strategie, dat fiind ca strategia este Planul, sau Modul de organizare a unei actiuni, trebuie sa avem in vedere Finalitatile, Caile si Resursele.

Liderii strategici se focalizeaza mai mult, spun acesti analisti, pe definirea contextului strategic si pe intelegerea artei si rolului unei “strategii narative”. Ei par sa fie mai mult arhitectii unui perfect proces al strategiei decat ai unui perfect produs al strategiei, ceea ce inseamna ca leadership-ul strategic este inca in curs de definire si de coagulare!

CE CRED EU DE ZIUA FEMEII

Nu am habar cine a inventat Ziua Femeii, dar parca imi vine sa ma revolt. Macar un pic! De ce trebuie sa avem o zi anume pentru a fi sarbatorite? E un fel de generalizare care te face sa fii frustrata ca nu primesti un cadou doar pentru tine, ci alaturi de tine mai primeste si sora, si mama, si fiica, si nu mai stiu cine, astfel incat darul primit de tine de la cineva la care tii devine un motiv de nefericire, pentru ca cel drag nu te sarbatoreste exclusiv pe tine.

Cel putin eu asta simt. Ce sa fac? Simt nevoia de exclusivitate, de iubire numai a mea, pe care nu mai vreau sa o impart cu nimeni altcineva. Parca nici florile nu mi se par la fel de frumoase daca mai primeste si altcineva flori, nici darul nu mai este la fel de dragut, nici felicitarile, nici saruturile. Nimic. Vreau ceva numai al meu, numai pentru mine, intr-o zi pe care nu vreau sa o impart cu nimeni.

Asta e! Sunt o leoaica egoista, stiu, dar imi place sa fiu asa. Nici unul dintre barbati nu cred ca ar fi incantat sa fie sarbatorit asa, la gramada. Nici mie nu-mi place deloc chestia asta cu gramada, cu multimea feminina. Asa incat, pot spune cu sinceritate ca detest Ziua Femeii, sau a Femeilor, cum se spune mai nou, subliniind toata oroarea pe care o simt, fiind pusa asa, la cantitate!

In fine, o sa fac totusi o concesie si o sa le urez tuturor celor carora le place sa sarbatoreasca aceasta zi LA MULTI ANI! Sa fiti frumoase si iubite, si sa aveti puterea de a cere exclusivitate! Merita sa faceti asta! Va rog sa ma credeti!

UN SCURT COMENTARIU

 

(Un scurt comentariu extras din GÂNDIREA MILITARA ROMÂNEASCĂ, nr.6/2007)

 

Evenimente editoriale

 

“Am ţinut să pun întreaga construcţie privind liderii

şi leadershipul politic în relaţie cu o direcţie teoretică

foarte importantă a lumii de azi – postmodernismul, afirmat

iniţial ca un curent artistic, dar adoptat rapid şi în studiile

politice şi de securitate. Alegerea mea porneşte din convingerea

că postmodernismul favorizează manifestarea particularităţii

şi diversităţii, poate fi util afirmării locale şi naţionale,

în condiţiile în care mari construcţii politice de securitate,

de tip Uniunea Europeană sau noua arhitectură europeană

de securitate, au căpătat o tot mai puternică preeminenţă”,

mărturiseşte Maria BARBU, poetă şi expertă în leadership,

în Postmodernismul, liderii şi crizele, volum apărut la Editura Militară.

Pornind de la definiţia “noului curent teoretic – postmodernismul”, autoarea face

o caracterizare a societăţii contemporane şi, ceea ce este important, aduce în atenţie faptul

că, în cadrul teoriei postmoderniste, sunt subliniate elemente precum “identitatea, localismul,

specificitatea şi chiar na]ionalismul în forma sa benignă, cultural-identitară …, elemente

apărate cu tărie de postmodernismul exprimat de principiul subsidiarităţii, care reglează

relaţiile din sistemul atât de complex al arhitecturii europene”. În acest context, accentul

este pus pe modelul de leadership oferit de postmodernism, întrucât, în opinia autoarei,

acesta va fi modelul ales pentru viitor. Un astfel de lider este “creativ şi vizionar …,

este un constructor de echipe autonome, flexibile,

pe care le poate utiliza în procesul de leadership general

ori în gestionarea specifică a unor situaţii de criză”.

DE CE NE AUZIM DOAR PROPRIUL ECOU?

O sa ziceti ca am innebunit ca il citez pe Patapievici, dar fac asta nu atat pentru  ca are dreptate in ceea ce spune in fragmentul acesta, ci mai ales pentru demagogia crunta  si pentru actiunea din realitate, care contrazice complit acest adevar exprimat aici. Demersurile lui, ca si ale grupului din care face parte, sunt absolut contrare fata de ceea ce afirma, atat de serafic, in acest text!

“Intr-o lume in care aproape toti vocifereaza, in care tot mai putini se pot smulge din orbire ideologica, intr-o lume in care prea putini mai stiu sa asculte si altceva decat sunetul propriei voci si in care nimeni nu pare dispus da cedeze la argument ori sa pretuiasca buna-credinta, sper ca prezenta carte sa poata aduce un moment de calm al discutiei si de seninatate a valorilor.” Asta e ceea ce, foarte frumos, spune Patapievici, in “Despre idei & blocaje”.

Si pe mine ma asurzesc tipetele fara argumente ale celor din jurul meu, ma infricoseaza agresivitatea lor ideologica si intoleranta exprimata in termeni triviali si nu contenesc sa ma intreb de ce noi, romanii, ne auzim doar propriul ecou?

Asta ne impiedica sa vedem ca si altii au dreptate, chiar daca exprima adevarul in formule poate inconvenabile pentru noi. Aceasta incapacitate de a accepta si intelege ceea ce spun si altii ne handicapeaza, transformandu-ne in autisti, abandonandu-ne in inchisoarea unui ego supradimensionat morbid si nu creativ.

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Pentru ca dincolo de adevarurile noastre particulare, individuale si inevitabil trunchiate, sta Adevarul. Doar raportandu-ne la acesta ne vom putea scutura de mazga launtrica, adunata in atatia ani de prostratie, de obnubilare, de autism. Numai asa ne putem tolera ecourile vocilor, facand din lupta de idei o lupta nobila, de spirit, si nu o incrancenata devorare sangvinara.

Proletcultismul SAR – un model negativ

(Dedic acest articol amicului Mihnea Georgescu.)

Later edit. I-as adauga si pe Moshe&Mordechai in dedicatie.

Din pacate pentru democratie, pentru cultura si chiar pentru bunul simt, o asociatie, abuziv auto-intitulata Societatea Academica Romana – SAR, practica o vanatoare de intelectuali la fel ca proletcultistii. Cine nu este de parerea celor cativa insi care alcatuiesc aceasta asociate sunt excomunicati rapid, cu o judecata sumara si executati in temeni grotesti.

Eu cred ca aceasta SAR este urmasa de drept a comisarilor bolsevici care trimiteau intelectuali de elita la Canal ori in puscariile comuniste. Altii sunt de parere ca cei de la SAR ar fi de orientare fascista.

Ce este insa si mai cumplit este faptul ca acest model de atitudine intelectuala si de comportament politic pare sa faca scoala, creindu-si adepti si printre intelectualii democrati, ceea ce ma intristeaza enorm.

In sfera ideilor ar trebui sa domneasca armonia, cretivitatea, echilibrul si generozitatea. Singurul criteriu operant ar trebui sa fie valoarea si nu orientarea ideologica, ori preferinta politica.

Trecerea infectiei de la mahalaua politica la sfera intelectuala este impardonabila. Daca este sa avem o atitudine ferma si responsabila, atunci tocmai aceasta intoleranta ar trebui condamnata cu fermitate.

Apelul meu catre toti bloggerii, care sunt in cea mai mare parte intelectuali, este acesta: NU DEVENITI NICI FASCISTI, NICI PROLETCULTISTI. RAMANETI VOI INSIVA, NU CEDATI LA NICI UN FEL DE MANIPULARE!

RASPUNSURI – despre leadership-ul transformational vs. tranzactional

Raspuns pentru DANIEL A.

 

Dacă ne referim la modelul de leadership tranzacţional, ca şi la modelul de leadership transformaţional, vom observa că cele două modele privesc în principal tipul de motivaţie a oamenilor, aparţinînd unei organizaţii, sau societăţii pur şi simplu.

Sistemul social, ca şi cel organizaţional, spun analiştii încă tributari modernismului, funcţionează cel mai eficient în condiţiile în care aşa-numitul lanţ de comandă este clar decelabil, astfel încît autoritatea liderului să fie legitimă, iar responsabilităţile sale să fie clar identificate.

Aşa spun moderniştii, iar postmoderniştii se mai sfiesc câteodată să îi contrazică, dat fiind că postmoderniştii acceptă că lanţul de comandă nu trebuie să fie expresia unei autorităţi discreţionare şi a unor ordine transmise de “sus în jos” ci o mai complexă reţea de interacţionări ale deciziilor luate, şi la cel mai înalt nivel şi la nivele intermediare, în consens.

Leadership-ul tranzacţional priveşte motivarea financiară a subordonaţilor, prin răsplata pecuniară, în timp ce leadership-ul transformaţional priveşte doar motivarea morală, prin convingerea cu argumente etice ori spiritual-morale ori cu auto-motivaţii venite din interior, în urma unei evoluţii individuale, şi nu prin plata în bani a performanţelor.

Despre aceste două importante direcţii de leadership organizaţional a scris cu multă aplicaţie celebrul specialist în domeniul leadership-ului, James Burns, care a dedicat în cartea lui de referinţă, intitulată chiar simplu şi semnificativ, “Leadership”, patru capitole modelului tranzacţional şi cinci capitole modelului transformaţional.

Leadership-ul tranzacţional promovează în organizaţii ori în societate un model de negociere pentru a se ajunge la o “motivare”, exprimată printr-o sumă aceptată, în timp ce leadership-ul transformaţional se referă la convingeri morale şi responsabilităţi asumate. Modelul tranzacţional priveşte în cea mai mare măsură stilul managerial, iar modelul organizaţional în care se practică este mai ales cel al companiilor, al firmelor de diferite profiluri. Acesta este modelul preferat de societăţile capitaliste moderniste liberale.

LEADERSHIP-UL TRANSFORMATIONAL, ca şi leadership-ul vizionar, motivează membrii organizaţiei apelând la principii şi idealuri comune, la viziuni împărtăşite, la strategii care să îi convingă pe cei care îi urmează pe lideri că membrii organizaţiei sau ai societăţii respective participă împreună şi din proprie convingere la atingerea unor scopuri superioare, de a căror valoare sunt cu toţii convinşi.

Acesta pare mai apropiat de postmodernism şi de principiile etice şi morale promovate de acesta. În cartea lor de referinţă, ”Leadership Challenge” (“Provocarea Leadership-ului”), apărută în prima sa ediţie din 1989 ca un eveniment remarcat pe plan mondial, James Kouzes şi Barry Posner au făcut o analiză in extenso a modelului de leadership transformaţional, deşi abia mai târziu acesta a fost denumit ca atare. Cei doi autori au decelat cinci principii ale acestuia, de care se ţine cont şi acum, şi anume: provocarea în procesul de leadership, viziunea împărtăşită, modelarea căii de urmat, însufleţirea celorlalţi şi încurajarea entuziasmului.

Aceste modele de leadership, cum sunt cel transformaţional ori cel vizionar-creativ, îi pot conduce pe oameni pe perioade îndelungate de timp, făcându-i să îşi asume privaţiuni personale ori eşecuri de parcurs, dar cu convingerea că fac un demers benefic şi că participă la progresul real al organizaţiei ori al societăţii date.

Liderii implicaţi în aceste modele de leadership sunt lideri de caracter, posedând o inteligenţă strategică activă şi o creativitate fertilă, totul subsumându-se responsabilităţii morale asumate şi a binelui general.

Liderii promovaţi de leadership-ul transformaţional pot fi lideri charismatici, dar nu sunt nici narcisişti şi nici paranoici, precum cei care reprezintă modelul individual de leadership charismatic, care profită de propria charismă în scopuri ignobile, ci pun în slujba binelui general toate calităţile lor individuale, oricât de puternice ar fi acestea.

Dorinţa liderilor implicaţi în actul de leadership transformaţional ori vizionar-creativ este de a transforma în mai bine, de a schimba organizaţia ori societatea, conform unei viziuni progresiste reale şi nu conform unor vanităţi ori orgolii personale, care, hiperbolizate, pot deveni pernicioase.

Aceste modele, dorite de modernismul evoluat şi adoptate de postmodernism, reprezintă cu adevărat, cele mai înalte şi mai progresiste modele de leadership, capabile să conducă oamenii, fie ei membrii unei organizaţii sau ai societăţii, pe drumul spre mai bine, spre acel mâine care să fie pe o mai înaltă treaptă decât azi.

 

NOTA BENE. Acest model de raspunsuri a aparut mai intai pe blogul lui Adrian Nastase si apoi pe cel al presedintelui Ion Iliescu.