De ce ne temem de fericire?

Cine oare ne da noua, oamenilor, dreptul de a judeca Destinul? Ni se pare ca suntem indreptatiti sa cerem socoteala Sortii de ceea ce traim, de ceea ce ni se intampla ori de modalitatea in care ni se intampla. Ne dorim sa fim fericiti, sa ni se implineasca aspiratiile iar uneori, cand in mod miraculos ni se intampla, suntem pusi pe judecat destinul care tocmai ne-a dat minunea pe care o asteptam de mult. Ne intrebam de ce si cum, si, ocupati sa punem atatea intrebari, pierdem insasi trairea miracolului fericirii .

Ce ciudati suntem noi, oamenii! Suntem de multe ori victimele propriilor noastre capacitati launtrice, victimele acelui spiritual pe care l-am primit de la Divinitate si care ne face adesea sa ne instrainam de natura noastra pamanteasca, fizica, precara poate, dar singura datorita careia putem fiinta, putem trai bucuria, putem desfasura existenta aceasta, de care uitam mereu ca ne-a fost data tocmai pentru a trai cat mai intens, mai frumos si mai plini de incredere.

Unde este cheia adevarurilor noastre? Undeva in inima, in sufletul plin de iubire, in lacrimile de dor, in soaptele de dragoste, in suferinta pierderii si in teama care insoteste acest fragil dar miraculos sentiment. Si nu spun fragil in sensul de volatil, de trecator, ci in sensul de delicat si subtil, de fin si elevat. Efemeritatea noastra ne sperie si ne face sa fugim uneori de ceea ce ne da mai frumos existenta.

Dar in adancul nostru e adevarul care ne opreste la timp, ne sterge spaimele si ne face sa fim in stare sa traim fericirea care ne este data. Sa o traim din plin, fara intrebari, fara temeri, fara restrictii. Sa ne infruptam, din minunea fericirii, pentru ca aceasta este esenta insasi a existentei!