LIDERUL CA SURSĂ A CRIZEI
În anumite momente ale istoriei naţionale sau internaţionale sunt promovaţi în funcţii de top lideri care îşi construiesc modelul de leadership, ca şi întreaga lor carieră politică, pe instabilitate şi conflict, ca modalităţi de reuşită, de câştigare a popularităţii ori a acelei legitimităţi care le lipseşte.
Acest tip de lideri speculează în mod periculos vulnerabilităţile de moment ale situaţiei socio-politice, considerându-le drept oportunităţi pentru crearea de dezechilibre temporare, regizate, deci de crize simulate sau reale, a căror cheie de rezolvare o deţine chiar cel care le-a declanşat, şi care apare astfel, în ochii cetăţenilor ca fiind “salvatorul” naţiunii, figura providenţială, fără de care nu se poate merge mai departe.
Asemenea unui actor ce are de jucat un rol de protagonist, liderul are nevoie de o scenă, de un context politic. Cu cât acest context politic este mai vulnerabil, cu atât liderul îşi poate exacerba rolul, generând situaţii de tensiune şi suspans politic, pe care le poate exploata în favoarea sa, folosindu-se de emoţiile, şi chiar de angoasele populaţiei.
În cazul fostelor ţări socialiste de exemplu, trecerea de la sistemul dictatorial al partidului unic la un sistem pluripartitist a creat anumite fragilităţi care pot fi speculate în mod periculos.
“În locul partidelor-stat din fostele ţări socialiste există ca pericol şi fenomenul invers, de existenţă a statului de partide prin care acestea urmăresc puterea în sine, dovedesc iresponsabilitate faţă de aşteptările sociale şi stimulează administraţia în a guverna prin norme complementare, creându-se astfel condiţii ca executivul să devină predominant în raport cu legislativul, care se autolimitează.”
Am dat mai sus un citat dintr-o carte remarcabilă despre “Stările excepţionale”, scrisă de Constantin Sava şi Constantin Monac, din care ne permitem să mai adaugăm un comentariu la ceea ce spunea Montesquieu despre separaţia puterilor statului:
“După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte – legiuitoare, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Într-adevăr – spune Montesquieu – experienţa arată că orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea.
De aceea este necesar să se găseasca un mijloc pentru a se stăvili această tendinţă inerentă naturii umane. Pentru Montesquieu acest mijloc este uşor de identificat dacă se ţine seama de faptul că “pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea.” Riscul ca puterea să nu mai poată sancţiona abuzul de putere este dat de atitudinea liderului de top sau a liderilor din cele mai înalte poziţii ale statului care favorizează distribuţia discreţionară a puterii şi a privilegiilor acesteia.
Pentru a putea masca leadership-ul discreţionar se apelează la crearea de crize.
Astfel, sunt produse artificial crize politice, de tipul guvernelor demisionare ori a tensiunilor exacerbate între putere şi opoziţie, pentru ca liderul din vârful ierarhiei să poată recâştiga sau recupera capitalul de încredere şi autoritate pe care le-a pierdut prin diverse “demascări” personale.
Se pot declanşa deasemenea crize economice, prin modificarea artificială a unor reguli de funcţionare a pieţii, prin decapitalizarea companiilor mici şi mijlocii ori prin favorizarea evidentă a unor companii în defavoarea altora, pentru a putea satisface clientela coaliţiei politice aflată la putere sau a partidului care deţine guvernarea.
Pacea socială şi stabilitatea politică sunt înlocuite de conflict şi instabilitate, care devin instrumentele de bază ale leadership-ului promovat de liderul ce se susţine la putere prin crearea de scenarii dramatice, generatoare de crize.
Bruce Bueno de Mesquita spune că asemenea lideri pot uneori să uzeze de resurse discreţionare pentru a încuraja o creştere reală, dar cel mai adesea ei uzează de resurse în propriul lor beneficiu, rămânând în spatele crizelor pe care ei înşişi le-au declanşat şi de care profită întotdeauna copios.
În contextul general pe care îl creează şi îl favorizează asemenea lideri, incidenţa de abuzuri, de corupţie ori de capitalizări ilicite creşte fabulos, în ciuda luptei “leonine”, demagogice şi cinice, împotriva unei corupţii şi a unei reţele de influenţă, pe care ei înşişi o dezvoltă fabulos.
Poate spre stupoarea multora, şi poate în mod exagerat şi nedrept, unii analişti ai politicii americane îl definesc pe preşedintele Bush Jr. ca pe un campion al crizelor. Este foarte semnificativ faptul că studiul lui Ernest Partridge despre leadership-ul preşedintelui George W. Bush, intitulat “Maestrul moralităţii”, are ca motto un citat din celebra lucrare “Dincolo de Bine şi de Rău” a lui Friederich Nietzsche, motto care merită comentat.
Liderul care are ca pattern de leadership crearea de crize pentru a se auto-propulsa sau pentru a se legitima şi “auto-glorifica”, după cum spune Nietzsche în semnificativul motto folosit de Partridge, este un manipulator de geniu al realităţii obiective ca şi al realităţii subiective al celor care îl ascultă, îl privesc şi, desigur, îl votează.
Cameleonic dar convingător, histrionic dar fermecător, liderul ca sursă a crizei este poate cea mai recentă apariţie în peisajul politic al lumii actuale. Încă nu ştim cât de viabil este acest model, dar în mod sigur istoria îl va reţine ca pe un campion al cinismului şi al sfidării.
Victoriile sale reprezintă vicii şi vulnerabilităţi ale societăţii şi ale capacităţii de judecată a celor care deţin puterea de a alege.
Liderul acesta se defineşte de obicei pe sine însuşi ca pe un erou, ceea ce arată cinismul şi lipsa de scrupule, dar şi lipsa de responsabilitate la adresa binelui general al naţiunii, ca şi al intereselor naţionale şi al securităţii naţionale însăşi.
————————————————————–
(fragment din teza mea de doctorat “ROLUL LIDERULUI ÎN CONFIGURAREA SECURITĂŢII NAŢIONALE ÎN CONTEXTUL NOII ARHITECTURI POLITICE EUROPENE”)
- Hă, hă, hă! – râse Marele Pork, urcându-se pe masă şi transformând repede cârciuma în Palat guvernamental, ori în cocină guvernamentală, mai bine zis.
gânditori, ai dracu’ nenorociţi !
