FENOMENUL EMO SI POLITICA ROMANEASCA

Am inteles cu totii ce sinistru este fenomenul Emo Kids, pentru ca ii face pe copii si adolescenti sa fie deprimati, tristi, suferinzi si predispusi la sinucidere. E cumplit sa asistam la asa ceva si, mai ales, sa vedem ca exista copii care-si iau viata doar pentru ca e la moda! Deplorabila si dramatica situatie!

Dar ce putem face cu politica romaneasca, atat de urata si de plina de crize incat pare ca incita la un fenomen Emo in toata societatea romaneasca? O sa ajungem noi toti, romanii, sa devenim suicidari, daca acceptam aceasta politica deprimanta, care se face cu pariuri in carciumi si cu jigniri oribile la adresa adversarilor politici.

In politica Romaniei, fenomenul Emo a fost adus de presedintele Traian Basescu, prin celebra scena din campania prezidentiala, cand a izbucnit in lacrimi si suspine, alaturi de un - vezi Doamne! - suferind Theodor Stolojan. Din pacate, de atunci, tot in lacrimi si suspine o tinem!

Trebuie sa facem un efort urias de reconfigurare interioara si sa respingem cu determinare si cu severitate atat fenomenul Emo Kids cat si fenomenul politic Emo! Sa nu mai permitem ca aceste fenomene distructive sa ne ucida copii si nici sperantele noastre, ale tuturor!

Daca nu vom face asta, atunci nu ne ramane decat ultima solutie, sinuciderea in masa, pentru ca toate interesele nationale par suspendate si promovate doar acele interese care servesc exclusiv interesele personale si de clica politica!

Sigur ca spun asta cu tristete, cu disperare, cu oroare. Nu se mai poate tolera ca aceste nenorociri sa se intample sub ochii nostri fara sa facem nimic! Sa nu mai amanam reactiile noastre cu lasitate si cu iresponsabilitate, pentru ca viata copiilor nostri este cea mai de pret avere a natiunii, iar natiunea insasi este in pericol prin acceptarea unei politici de manipulare emotionala!

Sa ne opunem cu hotarare fenomenului Emo, de ori fel ar fi acesta! Ajunge! Avem dreptul la viata noastra, frumoasa, echilibrata, linistita! Sa nu ne mai lasam manipulati si transformati in victime, sa fim mai puternici si mai hotarati si sa alegem numai formulele pozitive si contructive!

CERCUL INTERIOR - poem

cade lumina strâmb peste lume,

cade cerul din nou

şi te simţi că un câine,

lăsat să cutreiere singur.

plângi înăuntru,

fără trunchi, fără mugur.

ploaia de lavă

îţi inundă pământul.

tu eşti orb,

numai gândul tău simte lumina.

nu mai crezi,

nu mai ştii,

nu-ţi mai simţi rădăcina.

în răscrucea din tine

se-nconvoaie şi drumul

şi-ţi dai seama cu spaimă

că ai mers doar în cerc,

fără nici o-nălţare,

fără nici o mirare,

înspre propria-ţi faimă.

LINIA DE SOSIRE

M-am gandit intotdeauna la existenta ca la un concurs cu premii.De cand eram foarte mica simteam ca asa trebuie sa fac: sa fiu cea mai buna, cea mai atenta, cea mai rapida, cea mai desteapta, cea mai buna in toate daca se poate. Ajunsesem chiar sa cred ca nici macar iubirea nu o pot primi decat daca sunt cea mai!

In scoala s-a intamplat acelasi lucru, la facultate , peste tot. Am facut un curs postuniversitar foarte dificil si un doctorat si mai si. Dar trebuie sa marturisesc totusi ca pe mine dificultatile ma amuza, ma stimuleaza, ma fac sa am mintea mai limpede si imaginatia mai inflacarata.

Nu ma simt aproape niciodata obosita ori plictisita. Dimpotriva, gasesc mereu ceva si mai grozav de facut, mai dificil si mai incitatnt. De aceea, relatiile mele de orice fel, dar mai ales cele de iubire, sunt un fel de concursuri. Stiu intotdeauna ca voi primi iubirea ca pe o coronita de premianta si asta ma face sa ma simt fericita si implinita, dar e oare adevarat?

Dincolo de tot ce fac si ce sunt e lumea asta mare de care, intr-un fel sau altul, ma simt raspunzatoare. Simt ca am o menire, un destin si toti cei pe care ii intalnesc in calea vietii mele se cuprind in acest destin. Si familia, si iubirile, si natiunea, si…. omenirea!

Linia de sosire este pentru mine fiecare zi, fiecare proiect, fiecare pasiune, fiecare iubire. Linia de sosire e fiecare clipa din viata mea, fiecare moment, fiecare eveniment, fiecare traire. Si vreau sa fiu prima. Vreau sa ies invingatoare si sa primesc laurii victoriei. Oh, Doamne, cununa de lauri! Asta este imaginea mea preferata.

MAREA DIVERSIUNE

Vad cu stupoare cum, in ultimele zile, chiar pe blogul candidatului oficial al PSD la primaria generala a Capitalei, Cristian Diaconescu, se lanseaza, in comentarii agresive si otravite de ura, o diversiune extrem de periculoasa si anume acreditarea ideii ca exista in partid o ruptura intre masa si cei mai proeminenti lideri politici ai PSD, care sunt Ion Iliescu si Adrian Nastase.

Dincolo de faptul ca este o proba de imbecilitate politica si de iresponsabilitate, ceea ce ma face sa cred ca nu este posibil sa vina aceasta atitudine de la psd-istii adevarati ci de la agentii portocalii, care au tot interesul sa submineze unitatea PSD-ului, aceasta directie se anunta a fi marea diversiune coapta in furnalele vrajitoresti ale Cotroceniului, de unde ies tot felul de golemi monstruosi si tot soiul de actiuni diversioniste si criminale indreptate impotriva adversarilor politici, fie ei personalitati sau partide.

Parca ne aflam intr-un cosmar din care Romania nu poate iesi decat extrem de traumatizata moral si chinuita politic, pana la limita insuportabilitatii! Cine are interesul ca aceasta campanie sa fie una descreierata si indecenta, stupida si lipsita de raspundere? Numai Nasul Basescu, care vrea sa isi impuna finii personali si politici, adica pedelicii, pentru ca ei vor sa ajunga singuri la “cascaval”, adica la banii europeni.

Ceea ce se intampla este pur si simplu penal! Este tradarea intereselor publice, fie ele locale sau nationale, si daca electoratul nu se trezeste la timp si mai continua sa joace tontoroiul dupa cum ii canta acest tambalagiu beat de putere care este acum la carma statului, Romania va ajunge in intregul ei sa aiba eticheta care a aparut in aceste zile, in mod scandalos, undeva intr-un magazin din Spania: “interzis cainilor si romanilor”!

Doamne fereste!

MODA BALURILOR DE CARITATE

Sigur ca este laudabila orice actiune de caritate, dat fiind ca este o manifestare a generozitatii si compasiunii pentru semenii nostri aflati in nevoie. Sunt atatia copii abandonati, bolnavi, chinuiti si baturi de soarta. Sunt atatia oameni care au nevoie de ajutorul nostru, al celor care avem ceva mai mult decat necesarul.

Dar ceea ce ma uimeste este proliferarea manifestarilor de caritate siub forma de bal, adica o forma de distractie a unei elite care este dispusa sa daruiasca celorlati din preaplinul personal. Dar ideea in sine de bal, combinata cu actul de caritate, desi are o indelungata traditie, nu conteneste sa ma uimeasca oarecum.

Si va spun si de ce. Pentru ca simt o anume exteriorizare, o anume exagerare, o anume exhibare - toate cuvintele astea care incep cu ex!- a unei bunatati si a unei daruiri pe care eu le vad mai degraba menite sa fie discrete, eficiente, bine directionate spre cei aflati in suferinta.

Desi eu insami nu sunt deloc genul de persoana modesta, totusi, atunci cand daruiesc as prefera sa o fac in taina, in secret, ferita de ochii lumii. Poate ca exagerez eu, dar simt un fel de suferinta cand asociez divertismentul cu actul caritabil. Bine, admit ca exagerez, dar parca prea a devenit o moda chestia asta cu balurile de caritate!

Nu credeti? Sunt eu prea sensibila, cer prea mult de la cei care vor si pot sa ofere sa o faca mai discret si cu mai multa delicatete? Offff! O sa invat sa ma limitez la a-mi cere doar mie aceste atitudini pentru ca nu am nici un drept sa le cer asta celorlalti, dar asta simt acum si voiam neaparat sa impartasesc aceste sentimente!

Si, pana una-alta, hai la bal!

OCTAVIAN PALER - o institutie a adevarului national

Poate ca vi se va parea o enormitate ceea ce am spus in titlu, dar eu asa l-am perceput pe Octavian Paler in ultimii ani. Varsta inaintata ii dadea lui Paler o noblete senioriala, o inaltime a intelepciunii care ii permitea sa vorbeasca in sentinte.

Octavian Paler a fost pentru mine si pentru apropiatii mei un model de curaj, curajul adevarului, spus cu durere, cu amaraciune, cu daruire. El vedea toate defectele societatii romanesti, toata desfgurarile politicii romanesti, toate aberatiile ridicate la rang de lege in ultimii ani. Si nu se sfia sa spuna sus si tare ceea ce credea cu adevarat.

L-am iubit pentru acest curaj si cred ca tocmai asta il face sa fie nepretuit! Pentru Octavian Paler apropierea mortii nu mai era o spaima, ci mai degraba o datorie fata de cei vii, o datorie pe care a inteles sa si-o indeplineasca prin faptul ca a devenit o institutie a adevarului national.

Octavian Paler ramane prin acest curaj un model de o inestimabila valoare morala. Mi-as dori ca si noi sa avem acest curaj si sa ne ridicam la inaltimea unui asemenea model!

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.

Octavian Paler - “Avem timp”

===================================

VULCANUL SUFLETULUI

Oare de ce ne infuriem si ii lovim cu vorbe dureroase tocmai pe cei la care tinem cel mai mult? Ce demon interior ne impinge la o asemenea fapta? In loc sa ii facem fericiti, sa le daruim tot ce e frumos ai mai bun in noi, ii facem nefericiti tocmai pe cei care reprezinta sursa noastra de bine si de drag!

Oamenii sunt cele mai stranii fiinte din cate exista. Adunam in noi, ca intr-un sac, tot felul de sentimente si de resentimente. Le aruncam acolo, in suflet, si, de cele mai multe ori, nici nu ii prmitem ratiunii sa intervina, sa faca ordine in ceea ce se aduna, sa le gaseasca argumente ori contra-argumente.

In momentele cand aglomerarea asta de sentimente si trairi, pozitive si negative, devine atat de mare si de incalcita, incat seamana cu un cuib de serpi, sufletul rabufneste, erupe. Cred ca asa se intampla si cu vulcanii! Numai ca eruptia vulcanilor e un fenomen obiectiv, in timp ce rabufnirea resentimentelor noastre e un fenomen subiectiv.

Aceasta eruptie a resentimentelor are si o perioada pregatitoare, care ne face sa ne indreptam atentia asupra cuvintelro si gesturilor celor care ne sunt alaturi si la care tinem cel mai mult, dar care, deodata, par sa faca totul pe dos si sa ne irite la culme. Si pe cine putem indurera mai tare decat pe un om drag?

Asta pare sa ne dea cea mai mare si mai aberanta satisfactie, in acel moment stupid: sa ii chinuim, sa ii ranim pe cei dragi, asa, degeaba, fara ca ei sa aiba alta vina in afara faptului ca ne sunt cel mai aproape! E ingrozitor ce facem si, cand realizam ca suntem monstruosi si-i facem sa sufere, atunci abia se declanseaza iar izvorul launtric de iubire si ne inunda sufletul de lumina!

Fiecare dintre noi face asta si este la randu-i victima cuiva , ca intr-un cerc vicios al iubirii si neiubirii, al sentimentelor si resentimentelor. Si, mai mult decat atat, paradoxul teribil al vietii noastre este acela ca te simti tot mai strans legat de fiinta pe care o chinuiesti si te chinuieste la randu-i! Poate ca undeva, in adancul sufletului nostru, intuim ca toata aceasta rabufnire nu este decat un preaplin al iubirii care nu se poate intelege pe ea insasi!

Don Quijote sau Don Killote?

In campania prezidentiala de la sfarsitul anului 2004, Traian Basescu aparea poporului ca un fel de brav Don Quijote, care se lupta cu morile de vant. E adevarat ca personajul lui Cervantes era nobil si nebun, ceea ce, cel putin partial, nu este valabil pentru Traian Basescu, dar biata populatie incepuse sa creada ca s-a ivit, brusc, din sanu-i, un erou care se lupta cu ceva, chiar daca acel ceva era doar in capul lui.

Iata ca dupa aproape patru ani de presedintie, domnul presedinte Traian Basescu a aratat ca se lupta mai ceva ca Don Quijote. Ar putea fi supranumit chiar DON KILLOTE, pentru ca omoara orice urma de armonie politica din Romania, ca atunci cand este prea liniste si lucrurile chiar incep sa mearga, domnia sa se iveste si arunca un urlet de lupta.

Adica ce este maimutareala asta de campanie? Politete, comportament civilizat? Asta este inadmisibil, spune prezidentul nostru, adica Don Killote. Asta e non-combat! Trebuie sa va sfasiati intre voi, sa va ucideti adversarul, fara mila si, mai ales, fara scupule! Numai asa se ia Puterea, pare sa spuna, adica sa tune si sa fulgere, Don Killote.

Ce este ala Parlament? Dar Guvern? Dar Curte Constitutionala? Niste prostii, inventate pentru a minti poprul cu televizorul! “Hai la lupta, Tovarasi!”- striga din rasputeri eroicul Traian Basescu, care mai are putin si ne omoara pe toti, in furia sa revolutionara totala.

Luptati, luptati, luptati! Fara nici un sentiment de respect pentru nimeni si nimic- asta este mesajul subliminal. Killeriti, asa cum face Don Killote si veti avea Puterea pentru totdeauna! Dar, sigur, am putea spune noi, nu neaparat pe lumea asta. Poate pe ailalta, aia din iluziile domnului presedinte. Ale lui Don Killote. Amin!

FARA CUVINTE - poem

tu nu vrei cuvintele mele,

lebede frânte de zbor.

tu vrei adevărul,

izvor

de taină,

de dor.

tu nu asculţi ce spun,

cu şoapta mea înflorită.

ca o magnolie de-april’.

tu vrei să stai în genunchi

pe gura mea,

ca un copil venit să fure narcise.

dintre vise

tu nu alegi, nu vrei

decât pe cel mai colţuros,

mai nărăvaş,

mai butucănos.

acela îl vezi tu posibil.

de unde-ai venit,

omule fără iluzii,

omule insensibil?

şi totuşi,

tu rămâi în viaţa mea,

cum creasta unui munte,

pe care stă călare

o stea

minunată,

făcută din propria-mi frunte.

DIMENSIUNEA NOII TALE FIINTE

Ce te faci atunci cand simti ca te sufoci in dimensiunile prea mici ale existentei tale de pana acum? Ai crescut, ti-e sufletul mai incapator, idealul mai inalt, statura, personalitatea, mai impozante. Unde te duci? Cum redimensionezi realitatea astfel incat sa te poata cuprinde?

Nici mintea nu mai incape in maruntisurile rutinei, nici sentimentele nu mai accepta micile iubiri, furtive, de o noapte sau cateva ore fierbinti, dupa care sa pleci incercand sa uiti ca exista poate si mari iubiri. Nu poti sa nu te vezi in oglinda interioara cat de mult ai crescut, cat de adevarat incepi sa fii, cate minuni ai adunat in tine si pe care trebuie neaparat sa le impartasesti si altora, dar de la o tribuna mai inalta decat este acum vocea ta.

Sa te alaturi unei structuri in care altii si-au facut deja loc si se poarta de parca ar fi casa lor, mostenita de la strabuni? Sa iti faci tu o noua structura care sa raspunda valorii tale, orgoliilor tale, dar si responsabilitatii uriase pe care o simti crescand in tine ca un fel de planta tropicala ce creste permanent, hranindu-se din tine?

Sigur ca ai nevoie si de altii, nu numai personal, de omul acela drag de tot care sa iti iubeasca si calitatile si defectele si sa te inteleaga in tot adevarul tau, oricat ar fi de straniu, ci si de ceilalti, mai multi, care gandesc oarecum asemanator cu tine si care simt si ei ca au nevoie de o constructie mai mare.

Eu cred ca trebuie sa avem curaj. Curaj in planul personal, sa cautam omul care ne da bucuria si fericirea existentei si sa il tinem langa noi, de tot si pentru totdeauna. Sa reconstruim realitatea dupa noile dimensiuni ale fiintei noastre, dupa noul nostru adevar, care e mai mare si mai inalt. Sa facem astfel ca viata noastra intreaga sa aiba semnificatie si impact.

Dar pentru asta ne trebuie si curaj, si inteligenta, si tarie de caracter. Dar numai asa merita sa traiesti, numai asa poti spune despre tine ca meriti iubire si pretuire, iar ceilalti sa vada asta cu adevarat. Numai asa poti trai la maximum dimensiunea noii tale fiinte!