Prinţesa rătăcea cu ochii goi. Citise toate cărţile din mica bibliotecă a palatului, nu mai exista nici o carte care să fie o taină pentru ea şi asta o făcea să sufere profund. Voia ceva misterios, ceva necunoscut, care să fie în aşteptarea ei, a minţii şi a gândului ei, care să descuie, ca o cheie, taina cărţii, a poveştii. Coborând treptele părţii de est a palatului, prinţesa Mo căută în gând o poezie a lui Apollinaire, ale cărei versuri de început sunau cam aşa: “pământul e albastru ca o portocală”!
Prinţesa Mo era foarte amuzată de neaşteptata culoare pe care poetul i-o dăruise portocalei, făcând din acest fruct banal ceva misterios şi preţios. Aşa ceva voia şi ea să primească, o carte ori o poveste neştiută şi surprinzătoare, măcar prin analogiile stârnite în mintea ei iscoditoare. Pe treptele verde-fistic din marmură adusă de departe, prinţesa dădu din întâmplare de fosta ei doică, Aima, pe care nu o mai văzuse de multă vreme.
Un pic uluită, prinţesa îşi privi doica şi înţelese rapid că era o întâlnire providenţială această regăsire a femeii care o ţinuse la sân. Aima se făcuse doică doar pentru că Marele Prinţ o solicitase să o hrănească pe micuţa rămasă fără mamă, căci Marea Prinţesă Vio, mama prinţesei Mo, murise la foarte scurt timp după ce o născuse pe mititică. Adormise după naştere, toropită de oboseală şi de senzaţia de sfârşeală de după marele eveniment şi, la puţin timp după aceea, începu să sângereze din ce în ce mai abundent, până când s-a stins.
Nimeni nu a putut să facă nimic pentru a opri acel sânge care curgea cu furie, ca şi cum s-ar fi supărat că e prizonier înlăuntrul trupului cuiva, fie şi al unei Mari Prinţese. Minunată femeie fusese Marea Prinţesă, toată lumea care o cunoscuse spunea asta, ceea ce aproape că o enerva pe prinţesa Mo, care fusese destul de neastâmpărată când era mică. Pe mama ei adevărată o simţise mereu ca pe o competitoare care câştigase deja marele premiu şi părea să râdă de ea, ascunsă de nori, făcând-o să se ambiţioneze ca să devină mai bună, mai grozavă, mai deşteaptă, mai frumoasă, mai, mult mai decât fusese Marea Prinţesă, ceea ce nu era lucru uşor!
Cât despre doica Aima, ea îşi pierduse pruncul, în urma unei răceli care păruse uşoară la început, dar care se transformase într-o febră insuportabilă pentru trupuşorul lui mititel. Rămasă cu sânii grei de lapte. Aima plecase din satul ei de baştină, parcă chemată de o voce divină şi nu s-a mai oprit din mers decât la poarta marelui palat princiar. După ce a devenit doica micuţei prinţese, deîndată ce a pus-o la sân ca să o alăpteze, Aima a simţit că puişorul ăla de pruncuţă e o stăpână zeească , a cărei voce a chemat-o de dincolo de ceea ce poate cineva pricepe. S-au înţeles minunat, până în ziua când prinţesa Mo a împlinit 15 ani, când s-au certat pentru prima şi ultima oară.
Aima a certat-o pe prinţesă cu vocea ei de mamă bună şi cu sufletul trist că fata se dovedea a fi de un egoism feroce şi că nu ţinea cont de nimeni şi de nimic pentru a-şi îndeplini toate mofturile. Fata s-a supărat şi i-a spus vorbe grele, atât de grele încât Aima şi-a făcut bagajul şi s-a întors în satul de unde plecase. Acolo se simţea deja străină de toate rubedeniile, dar mândria nu o lăsa sa se întoarcă la copila ei dragă până când aceasta nu avea să -şi ceară iertare. Acum venise la palat pentru că o rugase Marele Prinţ să se întoarcă la copila cea prea deşteaptă pentru lumea asta şi prea înstrăinată şi retrasă în lumea cărţilor.
- Nu cărţile sunt primejdia, mărite prinţ, ci poveştile din ele. Poveştile alea au uneori demoni închişi în ele şi când fata deschide cartea şi dă paginile, demonii cei răi prind viaţă şi îi fură sufletul.
- Ce spui tu, Aima, nu se poate să fie aşa. Poveştile sunt doar niste poveşti, vorbe pe hârtie, nu pot face rău nimănui.
- Vai, cum aşa? Vorbele sunt vii, mărite prinţ, şi pot lovi mişeleste pe cel nepregătit să le înfrunte, îl pot prinde cu sufletul deschis şi trist si atunci îi fură lumina şi bucuria, poate pentru totdeauna.
- Nu cred asta, Aima, dar simt că fata are nevoie de tine, ştii cât de mult te iubeşte şi cât de uşor işi deschide inima faţă de tine. Cu mine nu vorbeşte aproape deloc, de parcă ar fi un zid între noi şi asta mă doare.
- O să-şi revină, dar greu de tot dacă a apucat să se îmbolnăvească de duhul rău din cărţi. O să văd eu ce-i în inima ei!
După această scurtă convorbire, Aima urcă treptele de marmură verde-fistic spre apartamentele prinţesei Mo. Aşa se întâlniră, la jumatatea scării, fata venind de sus şi doica de jos, una din cer şi alta de pe pământ, ca într-o poveste din cărţile atât de dragi prinţesei.
- Aiiiimaaaaaaaaaaa, scumpa mea, ce bine că te-ai intors, muream de dorul tau! - spuse prinţesa şi se aruncă în braţele celei care-i fusese cu adevărat o mamă devotată.
- Puiul meu, am venit că m-a chemat inima ta, copilă dragă, că prea te veştejesti stând între coperţile alea, fata mea!
Imbrăţişate strâns, prinţesa Mo şi doica Aima intrară în camera cea mai mică, cea care fusese cândva camera doicii şi pe care aceasta avea din nou să o locuiască şi să o umple de blândeţea şi căldura ei.
- Doică, spune-mi o poveste nouă, că nu mai am ce citi, ştiu deja toate cărţile! Am comandat altele, dar până vin alea, zi-mi o poveste aşa cum numai tu ştii să spui!
- Bine, copilă, îţi spun, dar stai o clipită să-mi las bocceaua asta şi să ma descalţ, că tare mă dor picioarele!
- Iar ai venit pe jos? N-a trimis tata maşina după tine?
- Ba a trimis, dar la drum din ăsta de viaţă şi de destin nu te duci cu maşina, puică, te duci pe jos, să simţi mai bine viaţa care ţi se dă, că altfel o trăieşti degeaba dacă nu o simţi cu toată fiinţa ta!
- Doamne, ce de lucruri ciudate spui tu, doică Aima, parcă ai fi o zână!
- Poate că-s o zână, copila mea, cine mai ştie! Oricum, pentru tine chiar că am fost şi sunt şi acuma o zână, scumpa mea prinţesică! Dar, hai să-ţi spun povestea dupa care tânjeşti atâta!
- Da, da, haide, spune-o!
- Uite, se făcea că odată, de mult de tot, trăia pe muntele Lunii un om sălbatic şi uriaş de care se temeau toţi ceilalţi oameni. Omul ăsta era un om tare rău şi oriunde s-ar fi aşezat se făcea negru locul pe care stătuse, de parca ar fi fost ars. Avea ceva în el, un foc demonic, ceva. Si nu putea suferi pe nimeni lângă dânsul, trăia singur şi rău. Până într-o zi, când pe muntele ăla a urcat o fată frumoasă, care s-a dus direct la uriaşul cel rău şi i-a întins două portocale.
- De ce-mi dai mie portocalele astea, o întrebă uriaşul, nu ştii că eu sunt rău?
- Ba da, răspunse fata cea frumoasă, râzând încetişor, ştiu că eşti rău, dar dacă mănanci portocalele mele te vei face bun şi eu te voi iubi!
- Mă vei iubi pe mine? – întrebă uimit uriaşul cel rău şi, din câte se spune, şi tare urât.
- Da, te voi iubi din toată inima mea! – îi răspunse fata, foarte sigură pe ceea ce spunea.
- Dar dacă atunci cand voi atinge portocalele ele se vor face negre ca scrumul, tot mă vei iubi?
- Da, te voi iubi oricum, chiar şi pentru curajul de a primi de la mine portocalele mele dulci şi de a le duce la gură!
- Aşa să fie atunci! - spuse uriaşul, cu un uşor tremur de emoţie în glas.
Uriaşul luă din mâna fetei o portocală şi i se păru că atinge ceva dumnezeiesc, dar, cand vru să o muşte, portocala se făcuse neagră deja, şi zeama ei părea un sânge învechit. Dar fata îi spusese că-l va iubi oricum, aşa că nu îşi pierdu curajul şi mai luă şi a doua portocală. De data asta nu se grăbi să o mănânce, ci simţi nevoia să o priveasca şi să o miroase. Atunci văzu cu uluire că portocala asta nu se mai făcuse neagră ca smoala şi ca noaptea cea plină de primejdii, ci era luminoasă şi frumoasă ca soarele. Uriaşul zâmbi de bucurie, pentru prima oară în viaţa lui, şi muşcă din portocală ca şi cum ar fi gustat dintr-un fruct divin. Se uită spre fata pe care deja simţea că o iubeşte mai mult decât pe sine însuşi şi zâmbetul ei îl lumină. Era atâta bucurie în inima lui, încât simţi că îl doare şi, deodată, căzu la picioarele fetei şi nu se mai mişcă de acolo. Fata se aplecă spre uriaş să vadă ce e cu el şi observă că acesta nu mai respira, era mort de-a binelea. Izbucnind în hohote de plâns, fata cea frumoasă îi mângâia chipul urat şi iî spunea vorbe de iubire şi de jale. De undeva, din cer, sufletul lui devenit luminos se bucura nesfârşit!
Doica Aima tăcu. Prinţesa Mo stătea nemişcată, aşteptând urmarea, dar Aima nu mai scoase nici un cuvânt.
- Si ce s-a întâmplat mai departe? – întrebă fata.
- Nu s-a mai intâmplat nimic altceva, asta e tot ! – spuse Aima, începând deja să îşi aranjeze hainele în dulap.
- Bun, atunci care e morala poveştii?
- Păi, n-ai înţeles-o?
- Am înţeles eu ceva, dar mai bine spune tu care este.
- Morala e că fără iubire viaţa noastră e ca o portocală neagră, dar cu iubire se face fruct de soare şi ne îndulceşte toată fiinţa.
- Atunci de ce a murit uriaşul, tocmai când avea iubire?
- Pentru că el fusese un om tare rău, copila mea, şi avea inima mică de tot, şi nu încăpea în ea atâta iubire câtă a simţit. I-a pocnit inima, săracul, dar asta e doar o poveste, copilă! Gândeşte-te tu singură care ar mai fi înţelesurile.
- Off, mă plângeam că n-am la ce să mă gândesc şi acuma mi-ai dat de lucru, ştiu sigur că n-o să pot dormi deloc la noapte, gândindu-mă la ce mai poate să însemne povestea asta cu portocala neagră. Iti mulţumesc din toată inima, Aima!
- Cu toată dragostea, copila mea! Aşa să faci, să-ţi încălzeşti sufletul cu gânduri bune şi să găseşti înţelesuri, că fără ele viaţa nu are miez!
Aima o îmbrăţişă lung pe prinţesă şi fata plecă spre camera ei, cu ochii deja luminoşi şi îmbunaţi.
Încă din anul 2000, când Traian Băsescu a candidat pentru primăria generală a Capitalei, am observat că se foloseşte de intervalul orar 19-20, atunci când îşi aduce comandourile de mercenari votanţi, care varsă în urne cam o treime din totalul voturilor. Aşa se întâmplă mereu când Băsescu ori partidul lui portocaliu au interese, se foloseşte ORA HOŢILOR, acea oră care permite orice fraudă la adăpostul înserării şi care profită psihologic de neatenţia tuturor celor care aşteaptă cu nerăbdare închiderea urnelor şi rezultatele exit-pollurilor.